• România, Liga 1, etapa a 22-a: Astra - Botoşani (vineri, 20:00, Digi Sport 1)
  • Box Ekaterinburg: Cristian Ciocan - Alexander Povetkin (vineri, ora 18:00, Digi Sport 2)

Am avut intenția să scriu acest text încă de acum două săptămâni. Chit că atunci lucrurile nu erau pe deplin clarificate, totuși tendința deja exista. A apărut însă povestea cu Toto Berizzo, de după acel fantastic Sevilla-Liverpool, care m-a făcut să schimb cu totul direcția articolului respectiv. Acea poveste, în paranteză fie spus, n-a fost chiar atât de emoționantă precum a fost prezentată în mass-media în dimineața următoare partidei de pe ”Sanchez Pizjuan”, în sensul că la Sevilla se știa de câteva zile despre boala lui Berizzo (între timp a fost operat și e deja în tratament intensiv), dar ideea în sine a fost prea frumoasă, firul epic era prea ofertant. Eu unul, am mai zis-o, prefer astfel de subiecte, chiar cosmetizate pe alocuri, care să-mi arate fața umană și însorită a fotbalului, poate e un soi de autoapărare, e posibil, dar e fenomenul din care îmi câștig existența și nu vreau să insist până la saturație pe latura negativă, prezentă în mod clar, căci nu cred că ajută nimănui. În fine, nu mai insist, e o temă de dezbatere pe care poate o voi aborda altădată. Deocamdată revin la ceea ce intenționam să scot în evidență acum două săptămâni. Și anume faptul că imperiul contraatacă.

Mă refer, probabil că ați dedus, la imperiul britanic. Fotbalistic vorbind, cu siguranță, căci după ”Brexit” nu știu exact cum stă treaba cu contraatacul ăsta la nivel general. În fotbal însă asistăm la o spectaculoasă revenire în prim-plan a cluburilor din Premier League. Pentru prima dată în istoria Champions League și limpede pentru prima dată în istoria extinsă a Cupei Campionilor Europeni un campionat oferă 5 reprezentante la tragerea la sorți a ”optimilor”. Cu alte cuvinte, din 16 bile ce vor fi plasate în cele două urne, 5 provin din Anglia, ceea ce e într-adevăr remarcabil. E o schimbare la față fantastică a unui fotbal ce a avut în ultimii ani o relație destul de complicată cu competițiile europene, succesele continentale ale reprezentantelor din Premier League fiind clar surclasate de insuccesele de impact. Între 2006 și 2009, Anglia a dus de fiecare dată 3 reprezentante în semifinale, dar apoi a urmat o perioadă de regres ce greu și-a găsit explicații. Primera Division prelua statutul de forță dominantă, pe care, dacă e să ne raportăm la trofee, îl are și-acum, dar mă tem că situația aceasta nu va mai dura.

Acum un an și jumătate, pe acest blog scriam un text cu titlul: ”Premier League se ridică pe umerii lui Klopp”. Era vorba de ieșirea la lumină în Europa dintr-un tunel de mediocritate în care navigase până atunci. Liverpool prinsese finala Europa League cu Sevilla, blocând o altă finală spaniolă, Sevilla-Villarreal, pe lângă cea dintre Real și Atletico din Champions League. Spania era peste toți la acea vreme, pe umerii ”monștrilor” Messi și Cristiano Ronaldo clădindu-se un fotbal ce atrăgea cele mai importante nume de fotbaliști, dar făcea posibilă și apariția fenomenului numit Diego Simeone. Cholo a fost primul care a arătat că se poate lupta de la egal la egal cu acești coloși, ba chiar poate câștiga în fața lor.

Iar atunci, în mai 2016, era aproape vară și cald și scriam așa: ”În momentul de față, Primera e peste Premier League, e campionatul mai valoros, căci valoarea se măsoară în trofee continentale și-n duelurile dintre reprezentante. Mulți confundă spectacolul cu valoarea. A fi spectaculos, iar Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume, a fi atractiv pentru cei care privesc e una, a fi valoros e alta. Englezii au bani, dar îi aruncă de multe ori nejustificat, fără ca asta să însemne neapărat valoare. Cred însă că lucrurile se vor schimba, iar ceea ce a făcut Jurgen Klopp la Liverpool e doar începutul. În sezonul viitor va fi și Guardiola, va fi și Conte, va fi și Mourinho, Slaven Bilic și Pochettino își vor fi mărit experiența, mai e și Wenger pe-acolo, care arde de nerăbdare să arate că nu-i terminat. Cei amintiți aduc, dincolo de latura tactică, mai mult criteriu când vine vorba de achiziții. Garantează și proiecte, nu doar salarii, garantează strategii, nu aruncatul banilor pe fereastră. Vor fi din nou sume mari ce se vor învârti în mercato, sunt convins, dar cred că investițiile vor fi făcute mai gândit, nu doar de dragul de a le face. Premier League pare să se fi trezit din amorțeala și ușoara lehamite ce-i cuprinsese pe toți cei de acolo față de competițiile europene, lehamite plecată mai mult din neputință decât din aroganță.”.

Pesemne că am avut dreptate (mai puțin cu Bilic), fără ca asta să însemne vreo paranormală capacitate de predicție în ceea ce mă privește. Pur și simplu era foarte simplu de dedus, foarte simplu de imaginat scenariul ce va urma. La vremea respectivă, eram contrat sever pe rețelele de socializare sau la Fotbal European de fanii înrăiți ai Premier League, adevărați ”talibani”, chiar mai înrăiți decât specialiștii din Regat, extrem de preocupați de regresul de la vremea respectivă. Mi se servea frecvent argumentul că Premier League e un campionat atât de tare și important, e atât de frumos și bogat, încât Champions League nu prea contează. Un alibi străveziu, fără niciun fel de logică. Aș fi curios să aflu acum părerea celor care susțineau atunci aceste teorii, în acest moment în care cluburile din Premier League sunt din nou tari în Europa. Acum brusc a început să conteze Champions League pentru ele? Nu mai sunt importanți banii din Premier League?

Rămân în continuare la părerea că toți acești antrenori de dincolo de Canal pe care i-am menționat (doar o parte, căci mai sunt și alții) au reprezentat cheia acestei schimbări. Bani erau și acum 5 ani, căci și-atunci drepturile tv pentru Premier League urcau la cote amețitoare, dar acum sunt cheltuiți parcă mai chibzuit, mai cu criteriu. Cluburile din Premier League continuă să dea bani mulți pe jucători, continuă să dea salarii uriașe, dar parcă mai gândit, parcă mai adaptat la nevoile echipelor. Inclusiv suta aia de milioane pe Pogba pare în contextul de azi justificată, căci lucrurile trebuie privite și-n tendința de azi a fotbalului, pe care Mourinho a intuit-o. Banii poate că nu aduc fericirea, parcă așa se spune, nu? Dar zău că e mai bine să ai bani decât sa n-ai, nu-i așa?! Cluburile din Anglia au bani, iar în momentul de față au și forță de atracție față de marii actori de pe piață, prin numele antrenorilor care devin o garanție, au și posibilitatea de a rezista în fața asaltului venit dinspre alte zări, vezi cazul Coutinho, ba aș zice că au și capacitatea de a trece aparent fără daune majore peste greșeli manageriale importante, vezi cazurile Ozil și Alexis de la Arsenal.

În momentul de față, tradiționalele forțe europene, Real Madrid, Barcelona, Bayern (din Anglia, doar Manchester United din epoca Ferguson intra în acest club select) trebuie să-și regândească strategiile, căci la banii din Premier League se adaugă și banii cluburilor-stat, așa cum e PSG. Eventual și Manchester City, care are din ce în ce mai multe argumente, căci pe ”Etihad” sunt fonduri din două direcții, un antrenor extrem de capabil plus o strategie foarte bine pusă la punct.

Nu știu cum va fi în acest sezon de Champions League, căci mi se pare că în momentul de față e greu de găsit o echipă despre care să spui că e favorită certă. Fiecare are calități, dar și multe slăbiciuni. Mulți o văd pe Manchester City capabilă să câștige și să realizeze oarecum surpriza, căci ar fi o învingătoare inedită, care în afara unei semifinale în care a pătruns accidental din acea ”dublă” cu PSG, urmare a unui atac de panică din partea lui Laurent Blanc la retur, nu știe ce înseamnă aerul tare al acestei competiții. Eu aș zice să mai așteptăm, căci trebuie văzut cum va gestiona Pep și o eventuală perioadă de criză, care e posibil să apară. Strategia la City pare bine pusă la punct, iar prioritatea în acest sezon, inclusiv pentru Pep, mi se pare câștigarea campionatului. Mai repede, dinspre Anglia, m-aș uita la United, căci Mourinho e o garanție, cu tot cu jocul lui puțin spectaculos de cele mai multe ori, dar care în fazele superioare din Europa s-ar putea dovedi foarte eficient. Sau la Chelsea, unde Conte pare că a trecut peste furtuna internă. Nici PSG nu e atât de tare precum credeam, meciul cu Bayern de marți scoțând în evidență destule carențe, nici Bayern nu e atât de slabă încât să nu conteze, dimpotrivă. Cred așadar că e posibil orice în acest sezon, iar detaliile vor face, ca de fiecare dată, diferența.

Mă întorc la contraatacul imperiului. Mi se pare că e abia începutul. În 2019, finala va fi la Madrid, pe noul ”Wanda Metropolitano”. Atunci, cu adevărat cred că vom putea avea o finală britanică, iar asta va însemna că schimbul de putere va fi complet.