Real Madrid + Champions League = Love

Ceea ce în primele zile ale anului părea o utopie s-a întâmplat în cele din urmă. Real Madrid a câștigat Champions League și-a mai adăugat un trofeu ”urecheat” în vitrina ce începe să devină neîncăpătoare de la ”Santiago Bernabeu”, dar a sporit și mai mult legătura aproape mistică existentă între clubul ”blanco” și competiția supremă a cluburilor. Până una alta, dincolo de analize și de păreri, subiective ori nu, realitatea e una singură: Real Madrid e din nou regina Europei.

Multă vreme s-a vorbit înaintea acestei finale despre așa zisa datorie pe care zeul fotbalului ar avea-o la Atletico Madrid. Și mulți au crezut că e momentul ca datoria să fie achitată. Ei bine, iată că nu e așa. Zeul fotbalului nu ține se pare cont de datorii, ține în schimb cont de trecut, de povestea de iubire necondiționată, aproape mistică, mă văd nevoit să repet, dintre Real Madrid și Cupa Campionilor Europeni. Acest trofeu pare a avea o atracție nedisimulată către Real și i se oferă mult mai ușor decât altora, ca o curtezană de pe vremuri, dorită de mulți ca un fruct al pasiunii interzise ori ca o tentație nobilă, dar care cade mereu pradă farmecelor unui Casanova care știe mereu ce să facă și cum să facă în prezența ei. Real Madrid e acest Casanova al fotbalului, iar sâmbătă seară și-a scos din nou la înaintare tot arsenalul de care dispune pentru a pleca acasă cu frumoasa prințesă.

După Lisabona, în 2014, credeam că am atins maximum de dramatism în duelurile dintre Real și Atletico. A venit însă Milano 2016 pentru a adauga un dram în plus. Orice meci pierdut sau câștigat la penaltyuri are doza sa de ghinion sau noroc, după caz. La o finală de Champions League totul trebuie înmulțit cu 10. Figurile devastate ale lui Juanfran, Griezmann și Torres, chipul împietrit al lui Diego Simeone și râurile de lacrimi din peluza fanilor lui Atleti vorbeau de la sine despre noul record de dramatism. Real și Atletico se vor mai întâlni de multe ori de-acum încolo, dar Milano 2016 va deveni noul reper de luat în discuție, iar la acest moment nu avem de unde să știm dacă daunele produse la Atletico Madrid nu vor fi și mai mari.
Paradoxal, Atletico a pierdut o finală în care a jucat mai ofensiv ca niciodată. A și fost obligată s-o facă, după golul lui Ramos, a cărui statuie în istoria Realului devine din ce în ce mai pregnantă. A și fost lăsată s-o facă de o tactică a lui Zidane care nu știu zău ce consecințe ar fi avut pentru el dacă penaltyurile de departajare nu-i erau favorabile. Paradoxal, deși a pierdut, Atletico a recâștigat un capital de simpatie în rândul fanilor neutri, pe care victoriile ”made in Cholo Simeone” obținute cu Barcelona și Bayern îl cam alungaseră. Nu-i simplu ca într-o finală de Champions League să ai capacitatea să-ți revii după ce ai primit un gol din ofsaid, mai apoi după ce ai ratat un penalty. Caracterul puternic al acestei echipe s-a văzut aici și toată munca lui Simeone de-a lungul anilor a ajutat la asta.

Cred însă că Simeone a abordat greșit momentul prelungirilor. Atunci când și-a reașezat echipa pe liniile știute, deși era destul de limpede că are în față un adversar epuizat din punct de vedere fizic. Bale, Modric și Cristiano abia mai puteau alerga, Pepe dădea semne din ce în ce mai clare că nu se poate concentra din pricina oboselii, poate că era momentul unui ”a por ellos!” care să aducă beneficii echipei. Nu s-a întâmplat asta, din motive pe care doar Simeone le știe, mai ales că-și păstrase două rezerve de oxigen pentru această perioadă, două schimbări ce ar fi trebuit să aducă un plus de aer proaspăt. Poate că Simeone a vrut, dar jucătorii au reacționat din instinct, retrăgându-se pe teritorii cunoscute după aventura de până la golul egalizator. E un detaliu care sigur se alătură altora la care vrea să se gândească acum Cholo.

Am spus de nenumărate ori că această competiție se câștigă la nivel de detalii. Oblak, omul care dus pe Atletico în această finală, a fost doar o statuie la penaltyurile de departajare. Dacă vă amintiți, la fel a fost și cu PSV, în ”optimi”, dar atunci a funcționat efectul ”Calderon” în fața unor olandezi mai puțini experimentați. Acum n-a mai fost cazul. Ciudat, căci în dreptul slovenului regăsim acel penalty apărat la Thomas Muller, un executant excelent, care dacă ar fi fost transformat probabil că Bayern ar fi fost finalistă și nu Atletico. Lipsa de reacție a lui Oblak s-a constituit într-o problemă psihică în plus pentru colegii săi ce urmau să execute. Iar Juanfran a vrut să bată la siguranță, cât mai aproape de colț, dar a nimerit bara.

N-a fost o finală spectaculoasă. Puține sunt în ultima vreme. În plus, cu Atletico una dintre finaliste era și destul de greu, chit că, așa cum spuneam, am avut un Atletico mai ofensiv ca niciodată. Real Madrid a avut o perioadă de dominare aproape categorică în primele 20 de minute, apoi după 1-0 a adoptat o strategie ce-i putea fi fatală lui Zizou, dar care în cele din urmă s-a terminat cu bine. N-a fost nici meciul în care Cristiano Ronaldo să fie magistral ca-n alte dăți. Era destul de limpede că avea probleme fizice, dar asta nu l-a împiedicat să stea 120 de minute pe teren și să bată perfect penaltyul decisiv. A fost însă meciul în care Gareth Bale a arătat clar cine va fi viitorul lider al acestei echipe atunci când Ramos și Cristiano nu vor ma putea. Și a fost meciul consacrării unui mijlocaș defensiv, Casemiro, aproape fără greșeală pe parcursul finalei, devenit din problema ce a dus la demiterea lui Rafa Benitez soluția lui Zidane. La fel și Lucas Vasquez.

Real Madrid e câștigătoarea Champions League și nimic nu mai contează. Nici traseul simplu pe care l-a avut spre finală, nici momentele de derută de pe acest traseu, nici minutele din finală în care Atletico, o echipă căreia nu-i place mingea, i-a câștigat raportul posesiei. Teoria meritului în fotbal e relativă. Dacă Real Madrid a câștigat înseamnă că a meritat și punct. Șansa e un detaliu important în această competiție a detaliilor cum e Champions League. După această finală, fotbalul a câștigat un antrenor, Zinedine Zidane, ale cărui merite în regenerarea acestei echipe sunt dincolo de orice dubiu. E încă la început, de unde și unele greșeli pe care le face (n-am înțeles, spre exemplu, de ce l-a scos pe Kroos, a cărui prestație a fost colosală și care nu dădea semne că ar avea probleme fizice), dar zeul fotbalului de care aminteam mai sus i-a fost alături.

De parcă nu era de ajuns durerea provocată de pierderea unui trofeu ce le rezistă de atâta timp, a mai venit și declarația ușor ambiguă a lui Diego Simeone. ”E un moment de gândire. Trebuie să merg acasă și să-mi îngrijesc rănile, dar și să mă gândesc. Pentru mine, să pierd două finale aproape consecutiv e un eșec și n-ar fi bine pentru mine să merg mai departe fără să mă gândesc la asta”. Sunt cuvinte care în mod sigur au provocat sudori reci pe șira spinării fiecărui suporter al lui Atletico. Căci această echipă fără Diego Simeone pur și simplu nu se poate concepe. E invenția lui și e greu de imaginat cum ar arăta invenția lui în mâinile altuia, fie el și Unai Emery, al cărui stil nu e departe de al lui Cholo. Simeone a adunat în el toată esența acestui club, la care cuvântul suferință ar trebui gravat pe stemă, a adunat în el toate speranțele unei mase de fani atât de dedicată cum puține cluburi din lume se pot lăuda. Nu știu dacă plecarea lui Simeone ar fi o replică la seismul produs pe ”San Siro”, cred mai degrabă ca va fi un cataclism de mai mare impact. Champions League începe din nou peste 3 luni, iar Atletico a dovedit că are această putere de regenerare la fel de mistică precum legătura dintre Real Madrid și trofeul Ligii. Fără Simeone însă totul va fi mult mai greu.