Drumul regăsit spre stadion

E vorba de oameni. Au fost mulţi. Mai mulţi decât fuseseră în ultimul timp, mai mulţi decât ne-am fi aşteptat. Vorbesc de meciul de duminică seara, aşa cum putem vorbi şi de cel disputat cu o săptămână în urmă la Cluj, când a jucat România. Oamenii vor înapoi pe stadioane şi asta e încurajator. Mai departe, depinde numai şi numai de noi să îi fidelizăm. Şi implic media în ecuaţie în calitatea sa de emiţător al mesajelor venite din teren, de pe banca tehnică, din preajma echipelor.

Avem nevoie de finaluri ca la FCSB-Dinamo. De meciuri cu garda jos, cu faze de la o poartă la alta, cu nerv, cu greşeli inerente şi dorinţă nebună. Fenomenul însăşi a agonizat şi agonizează odată cu brandurile. Criza de identitate a cuprins întreg fotbalul românesc, dar trebuie regăsite repere sau, dacă nu, e nevoie să le construim.

Mi-a plăcut galeria dinamovistă. Tumultul ei, pasiunea nebună care pe termen scurt a dus în play-off o echipă handicapată valoric şi pe termen lung a menţinut vie flacăra. Vi s-o părea că sună prea pompos, dar adevărul e unul singur: dinamoviştii au fost singuri şi au cântat, au făcut coregrafii, au răguşit în numele a tot ce înseamnă fenomenul microbist să nu zic ultras în România. Au făcut-o pentru ei, dar în egală măsură, chair dacă nu direct, pentru stelişti, rapidişti, olteni, bănăţeni. Sigur, teribilismele trebuie taxate. Dacă nu au mai fost petarde sâcâitoare, au apărut tot felul de rebeli fără cauză, care au vrut să demonstreze că se pot plimba, oricât şi oricând, pe suprafaţa de joc. O luptă perpetuă cu forţele de ordine care, indiferent de efectiv şi metode, sfărşesc prin a fi depăşite de evenimente.
A fost un fotbal antrenant. Cu defensive improvizate şi de conjunctură şi cu un Alibec având o clasă peste media fotbaliştilor din derby. Tocmai asta a făcut diferenţa. Urmează şapte etape (sperăm) la fel de nebune şi eu unul mă aştept la răsturnări de situaţie, la conjuncturi , la momente. La a şti să joci, a şti să fii echipă şi a avea ştiinţa să speculezi. Dinamo şi Craiova par uşor ieşite din lupta pentru titlu, dar două victorii consecutive le pot readuce în joc.

Urmărim finalul din Liga I, dar mie unul senzaţia aia de dinţi sterpeziţi cu care am părăsit Clujul după România-Danemarca nu mi-a dispărut. Plus că discursul duplicitar şi inconsistent al oficialilor FRF e enervant. Acum nu avem jucători de valoare şi ne-am setat noi un nivel prea ridicat de aşteptări. Aaa, plus că preşedintele spune cu emfază că el nu intră în „obiceiul locului” de a schimba cu uşurinţa tehnicienii. Nu e ca şi cum nu l-ar fi dat afară pe Piţurcă, imediat după ce a preluat Federaţia şi nu l-ar fi înlocuit ulterior şi pe Iordănescu. Daum este al treilea. Pesemne că o medie de unul pe an i se pare lui Burleanu că e echivalent cu stabilitatea. Cu coerenţa sigur nu e.

Cât despre jucători, lăsaţi-i în pace. Sunt. Nu am ştiut să îi antrenăm, să îi educăm, să îi alfabetizăm fotbalistic. Nici până acum trei ani şi nici din martie 2014 încoace. Ne bazăm pe instinctul lor, pe vorba lui Edi Iordănescu „ADN-ul fotbalistului român”. Dar e lipsit de tact, de pedagogie, de bun simţ managerial până la urmă să îţi sacrifici tocmai materia primă, jucătorii, pentru a-ţi apăra alegerea subiectivă, adică antrenorul. Împotriva evidenţei chiar! Şi e frustrant şi pentru Chiricheş, şi pentru Chipciu ori Stanciu, dar şi pentru Moruţan, Screciu, Păun, Alex Ioniţă, Man etc. Pentru aceştia din urmă şi demotivant chiar.