JOia bucuriei

Trebuia să vină şi ziua României la Rio. Fetele de la spadă, cele două Simone, Ana Maria, dar şi rezerva Loredana, plus dublul Florin şi Horia ne-au readus în joc. În jocul olimpic. Ne-au amintit că putem conta la o ediţie până acum searbădă. Dar nu despre asta vorbim.

Releele de tensiune

Povestea fetelor de la spadă este una specială. Una despre reinventare. Individual au fost ţinute departe de medalii. Ca echipă, însă, au fost fenomenale. De-a dreptul fenomenale.

Releu ăsta sună atât de tehnic şi de rece. Cele 27 văzute pe parcursul celor câtorva ore într-o joi şi o oră dintr-o vineri secătuiesc. Îmi vine să zic că e un sport care consumă la fel de mult ca toate celelalte cu minge. Relee de tensiune! Aşa le-am simţit. Totul a început cu americancele. Am mers cap la cap cu ele, până în momentul în care pe final, Ana Maria ne-a făcut să credem că am picat. Dar de undeva ea ştie de unde a găsit resurse pentru a reveni, pentru a egala şi pentru a câştiga dramatic la o tuşă distanţă.
Cu Rusia a fost mai simplu decât a fost vreodată în viaţa noastră cu...ruşii. În orice. Pur şi simplu le-am subordonat, cum ar zice omul care în 94 a ucis Argentina la fotbal....

China la spadă era cam ce a fost Argentina pe vremea lui Maradona. Dar cele mai înalte chinezoaice pe care le-am văzut vreodată au fost atât de mici la Rio. Le-au făcut ele, eroinele noastre, să pară atât de mici şi neputincioase. „Slam-dunk-ul” Anei din final a fost edificator. Au făcut şi spectacol. Le-au luat chinezoaicelor într-o luptă dreaptă laurii, cucerind prima medalie de aur la această Olimpiadă. Îmbrăţişarea lor de final spune totul. Aşa cum plin de simbol a fost şi cadrul cu handbalistele în tribune fluturând tricolorul. Poate s-au încărcat şi ele, aşa cum şi Ponor o făcuse mai devreme la tenis.

Imperturbabilul şi efervescentul

Florin este nonconformistul. Rebelul. Spontanul. Îl văzusem în sfertul cu Brazilia când se luase la harţă, aporoape la propriu cu o arenă ostilă. „de ghiolbani” ca să îl citez pe CTP. Cu americanii nu a fost cazul. În primul rând că nu au fost atât de susţinuţi. Aici ar fi de făcut o paranteză. Semifinala s-a jucat într-o cutie de chibrituri în aer liber, iar transmisia a fost cumva atipică şi cumva greu de urmărit.

La final ai noştri au putut da la propriu mâna cu toţi spectatorii prezenţi. Irelevant. Florin a fost efervescent. L-a completat perfect pe imperturbabilul Tecău. Calculat, calm şi sigur pe sine, Horia e elementul de stabilitate. Sunt o echipă. Una extraordinară. Vin dintr-un sport eminamente al profesioniştilor, în care au reuşit mai degrabă prin mijloace proprii pentru a ne salva onoarea. Petrache ştie cel mai bine şi imaginea de suporter cu mâinile făcute pâlnie scandând „România” şi conducând corul suporterilor îl prinde cel mai bine pe şeful COR.