Efectul Inzaghi
01.09.2014, 21:58
În 10 secunde, Milan şi-a dezvăluit intenţiile pentru noul sezon. În perioada foarte scurtă trecută de la recuperarea lui Bonera, până la golul lui Honda, am văzut ce îşi doreşte Inzaghi de la echipa sa.
Un joc direct pe poartă, fără foarte multe floricele, un joc după chipul şi asemănarea antrenorului. Primele indicii arată că e posibil ca rossonerii să se metamorfozeze după un an cenuşiu, deşi presezonul a fost mai degrabă o continuare a stagiunii precedente. Învins la scor în aproape toate amicalele importante, Inzaghi a tăcut şi a răbdat. Dacă a şi făcut ceea ce trebuie, ne vom convinge pe parcurs.
Începutul îi dă dreptul să spere. Cu Ştefan Radu şi ai lui, rossonerii au zburdat pe teren. Au înţeles că posesia prelungită şi total ineficientă de anul trecut nu e decât o scuză pentru a masca rezultatele negative. Degeaba eşti în primele trei la posesie, dacă finalul anului te găseşte în afara cupelor europene. Jocul rapid le-a permis băieţilor lui Inzaghi să-i surprindă pe laziali. Toate cele trei goluri ale rossonerilor au venit după accelerări în ultima treime. Ce diferenţă faţă de ritmul bătrânesc de anul trecut!
Cu siguranţă, mişcările de trupe din vară au influenţat mult această metamorfozare. Despărţirea de Balotelli a reprezentat o gură de aer proaspăt. Cu aerul său plictisit şi mereu îmbufnat, SuperMario însemna un motiv de stres, deşi golurile sale au fost, uneori, foarte importante. Cedarea lui Balotelli pe Anfield a fost o mişcare extrem de inteligentă a lui Berlusconi, mai ales în condiţiile recuperării totale a lui El Shaarawy. „Micul Faraon” a scăzut mult în joc după venirea lui Balotelli, în ianuarie 2013, şi a părut mai mereu apăsat de greutatea de a fi coechipierul celui mai neînţeles fotbalist italian. Evoluţia de duminică a fost aproape perfectă. Doar golul i-a lipsit lui El Shaarawy.
Aducerea lui Menez a fost un alt moment important. Francezul, sătul de relaţia complicată cu Blanc şi de statutul de rezervă pe Parc des Princes, poate aduce în jocul ofensiv al Milanului acel plus de imprevizibil de care echipa lui Inzaghi are nevoie. Plus că, pentru prima dată de la retragerea lui Pippo, rossonerii au un fotbalist capabil să păcălească un arbitru în careu. Nu spun că n-a fost penalty în duelul cu De Vrij, cel mai naiv jucător de pe San Siro, ci că francezul are această abilitate. Rămâne de văzut ce impact va avea transferul lui Torres, caruia del Bosque i-a lăsat timp să se acomodeze prin neconvocarea la naţională. În mod normal, după trei ani şi jumătate plini de controverse şi nereuşite la Chelsea, El Nino ar trebui să aibă aceeaşi foame de fotbal ca El Shaarawy, dacă nu chiar mai mare.
În linia mediană, aducerea lui van Ginkel e o mişcare interesantă, însă nu-l va propulsa pe tânărul olandez printre titulari. Cel puţin, nu în momentul de faţă, unde Poli, de Jong şi Muntari sunt puncte fixe, până la revenirea lui Montolivo. Alex a venit în centrul defensivei cu un plus de siguranţă, pe care echipa nu-l avea cu Mexes sau Rami. Drept dovadă stă prestaţia lui Klose, asfixiat de-a dreptul de marcajul la sânge pe care i l-a aplicat brazilianul. Şi ar mai fi Diego Lopez. Ezitant în presezon, spaniolul a apărat excelent cu Lazio, mai ales în final, atunci când Radu şi ai lui au asaltat poarta Milanului. Candreva, cel puţin, îl va ţine minte o perioadă.
Sigur, nu toate au mers perfect pe San Siro şi nici nu vor decurge toate meciurile după acelaşi scenariu. La 3-0, Milan n-ar fi trebuit să aibă emoţiile pe care le-a trăit într-un final în care lazialii căutau o revenire ce ar fi amintit de coşmarul de la Istanbul. Au fost 20-25 de minute desprinse parcă din sezonul precedent, însă nu se poate schimba totul peste noapte.
Dincolo de cele trei puncte, Milan se alege şi cu o altă atitudine, în acest start de sezon, atitudine imprimată de Inzaghi. Şi se mai alege cu imaginea unui fost fotbalist uriaş care alerga să-şi îmbrăţişeze jucătorii după goluri, de parcă le-ar fi fost coechipier, nu antrenor.
