• SuperLiga: Farul - Rapid, miercuri, 19:00, DGS 1

• SuperLiga: Sepsi - FCSB, miercuri, 21:45, DGS 1

**VIDEO** Răducioiu, după calificarea cu naţionala U17: “Contractul meu expiră!”

E prima campanie de calificare la naţională a lui Ianis Hagi. Dar şi a antrenorului Răducioiu. La 20 de ani după World Cup ‘94, Florin nu pare că s-a schimbat prea tare. Zâmbeşte la fel de mult şi-şi trece la fel de des mâna prin părul blond. Suntem la Cheile Grădiştei, în ultimul cantonament înainte de turneul de calificare din Andorra. România tocmai pierduse amicalul cu Moldova, iar atmosfera nu era chiar cea mai destinsă.

Răducioiu se aşează la mijlocul terenului şi fluieră startul antrenamentului. După câteva pase, e deja nemulţumit. „Din prima, din prima! Mingea jos cu latul, ăsta e stilul nostru, aşa ştim să jucăm!”. Unul dintre copii face o preluare greşita. Atât îi trebuie. „Asta e o problemă dintotdeauna a fotbalului românesc! Mă enervez, mă enervez! Preluăm mingea către poarta noastră, vine adversarul, îmi fură mingea şi face contraatac. Aşa s-a întâmplat şi cu Moldova, şi cu Polonia, şi în mai multe meciuri! Trebuie să ne obişnuim să jucăm sub presiune!”. Jocul se reia. Se pasează din prima, doar Ianis îşi permite să mai facă un dribling. Primii care-l ceartă sunt colegii. Cei care l-au pus şi căpitan. E un mix interesant de entuziasm şi responsabilitate la aceşti puşti care se pregătesc pentru primele lor partide oficiale internaţionale. Încerci să-i proiectezi în viitor. Şi imaginea nu pare rea...

După Cheile Grădiştei a venit Andorra. Şi meciurile cu Cehia, Danemarca şi ţara gazdă. Şi, aşa cum prevedea Răducioiu, oscilaţiile de concentrare la nişte copii de 16 ani şi-au spus cuvântul. Au pierdut cu Cehia, pe care o învinseseră într-un amical cu 4-2, şi au strivit Danemarca, favorita grupei, cu 6-1.

Ultimul meci, 1-0 cu Andorra, a adus până la urmă accesul la Turneul de Elită din primăvară, de la care vor face pasul spre Campionatul European primele două clasate din fiecare grupă. Va fi prima dată când vor fi prezente la turneul final 16 formaţii, nu opt, ca până acum, o şansă bună pentru prima calificare a unei naţionale de juniori după cea din 2011, tot la U17. O eventuală performanţă care, însă, s-ar putea să nu-l mai aibă pe bancă pe Florin Răducioiu, care lasă de înţeles chiar în interviul ce urmează, realizat înainte de plecarea în Andorra, că nu va mai continua la naţionala de juniori, din moment ce nu i s-a propus prelungirea contractului ce expiră la finalul acestui an.

E un interviu lung, peticit din mai multe discuţii, care încearcă să developeze portretul unui adevărat fiu risipitor al fotbalului românesc. Unul pe care şi noi l-am făcut pierdut. I-am ştampilat o prejudecată-reper şi mai mulţi ştim că a amestecat româna cu italiana pe când era un puşti de 20 de ani decât că e cel mai bun marcator din istoria naţionalei noastre la Campionatele Mondiale, cu patru goluri. Acum se pare că l-am regăsit. Să vedem pentru cât timp. 

Digi Sport: E prima ta campanie ca antrenor.

Florin Răducioiu: Da. Şi e una dificilă. Atmosfera la echipă e însă bună, chiar dacă am avut acest eşec cu Moldova înainte de turneul din Andorra.

Ce s-a întâmplat cu Moldova?

Nimic deosebit. Să nu uităm că sunt puşti de 16 ani. Sunt momente în care nu sunt concentraţi. Şi apar faze de joc în care nu contează că sunt moldoveni sau italieni, te taxează. Îţi dau gol şi meciul se complică. Asta s-a întâmplat.

Te-a afectat această înfrângere?

Nu, m-au afectat alte lucruri, atitudinea şi modul în care am interpretat anumite momente ale jocului.

Ai fost criticat, totuşi, pentru acest rezultat, de câţiva oameni din fotbal.

Nu mă interesează asta. Să vă dau un exemplu simplu. Echipa Italiei de aceeaşi vârstă a jucat două amicale cu Macedonia, pe care noi am bătut-o. În primul meci au pierdut cu Macedonia, nu a fost nicio catastrofă în Gazzetta dello Sport.

E, totuşi, mai bună Moldova decât România?

Nu, absolut deloc. Vă asigur că nu. A fost doar o conjuctură nefavorabilă. Va fi altfel în Andorra, vă asigur.

De ce aţi ales Cheile Grădiştei să pregătiţi acest turneu?

La Vella, unde vom juca meciurile, e un context asemănător. La altidudine, se joacă în munţi. Şi am vrut să-i obişnuim puţin pe băieţi cu situaţia. De asemenea, vom avea acolo şi două partide pe teren sintetic, am vrut să facem antrenamente şi pe această suprafaţă, să nu ne ia nimic prin surprindere. 

Răducioiu: "Pe Ianis, copiii l-au pus căpitan"

Cum te-ai gândit la Ianis Hagi căpitan?

Nu m-am gândit eu. Eu am un mod foarte simplu şi democratic de a alege căpitanul şi vicecăpitanul. S-au strâns jucătorii în sală, au avut o şedinţă. Şi după o jumătate de oră mi-au spus pe cine au ales. Echipa l-a ales, ei mi-au spus că vor ca Ianis Hagi să fie căpitan.

I s-a schimbat atitudinea?

E mult mai responsabil şi asta-mi place foarte mult, pentru că îmi dă o mână de ajutor şi în meciuri.

Are calităţi de lider, aşa cum avea tatăl lui?

Are, dar trebuie demonstrate în fiecare zi. Dar important e că le are.

Recunoşti ceva din Gică Hagi în jocul lui Ianis?

Da, puştiul are ceva, are un mod de a pasa, de a citi situaţia foarte rapid. Bate lovituri libere foarte interesante, trage la poartă. E un jucător foarte inteligent, de care am nevoie. Am nevoie de acea fantezie pe care el o are. Are, cu siguranţă, ceva ce ne aduce aminte de Gică. Acea capacitate de a da pasa decisivă în foarte scurt timp. Driblează şi pune vârfurile sau extremele în situaţii unu contra unu. Joacă cu ambele picioare foarte bine, Gică avea un stâng extraordinar. În schimb, Ianis a dat gol de la11 metricu dreptul, deşi e stângaci. M-a impresionat asta.

Conştientizează puştii cine a fost Florin Răducioiu?

Am rămas plăcut surprins să văd că sunt interesaţi de ce am făcut noi. La iniţiativa lui Ianis, mi-au cerut să vedem împreună DVD-ul cu aventura din SUA, cum am pregătit meciurile, cum am mers la plimbare. Şi le-am arătat. Am stat 2-3 ore în sala de conferinţe de la Mogoşoaia şi ne-am uitat. Am apreciat curiozitatea lor, pentru că ei au fost cu ideea. Şi pentru mine a fost un moment de orgoliu, pentru că puştii au nevoie de aşa ceva. 

“Nu mai există mitul jucătorului român tehnic” 

Eşti de doi ani antrenor la lotul naţional de juniori. Care e cea mai mare problemă pe care ai găsit-o?

Sunt carenţe mari în ceea ce priveşte tehnica individuală la nivel de juniori. Acesta e lucrul cel mai grav.

Noi trăim cu mitul jucătorului român tehnic. Mai există?

Nu, nu mai există.

Ne amăgim, deci, când ne credem mai tehnici decât alţii?

Da, absolut.

Cum te-ai hotărât până la urmă să te apuci de antrenorat?

Am vrut să încep de jos, cu o echipă de juniori, m-am întâlnit cu Mircea Sandu şi Mihail Marian, mi-au dat această posibilitate şi am răspuns pozitiv şi eu. Şcoala am făcut-o în Italia, la Coverciano, am luat licenţa Pro acum trei ani. 

“Contractul meu expiră pe 31 decembrire. După, fiecare îşi va vedea de treaba lui”

Unde te vezi peste câţiva ani?

Nu cred că în România... Ceva îmi spune că nu în România. Dar visul meu cel mai mare e să antrenez naţionala mare a României. Nu ştiu când, în momentul ăsta nu sunt capabil, nu am experienţa necesară, dar în viitor sper, ăsta e visul meu. Eu sunt un nimeni în lumea antrenorilor. Sunt la început, nu am demonstrat încă nimic. Încerc să demonstrez acum, să vedem ce o să fie în viitor. Contractul meu expiră pe 31 decembrie 2014.

Şi se va prelungi automat în caz că reuşeşti calificarea la turneul de elită din primăvară, nu?

Eu voi respecta, bineînţeles dacă şi preşedintele e de acord, până pe 31 decembrie 2014. După, bineînţeles, drumurile noastre se vor despărţi, fiecare îşi va vedea de treaba lui. Nu e o problemă asta.

Deci nu vei continua, chiar dacă echipa se va califica? Nu-ţi doreşti acest lucru?

E o întrebare la care o să răspund când ne întoarcem din Andorra. 

Eşti antrenor la juniori, îţi mai aduci aminte cum era juniorul Răducioiu?

Da, cum să nu? La Dinamo am avut norocul de a fi antrenat de un mare fotbalist din anii 50-60 care se numeşte Piţi Varga. El m-a învăţat abecedarul fotbalului. Eu nu ştiam să lovesc foarte bine mingea, nu mă coordonam foarte bine, nu ştiam să dau cu ristul, să driblez. Singurul lucru pe care-l aveam de la mama natură era o viteză extraordinară. Dar să-ţi zic o chestie tare. 

“Am fost refuzat de Steaua. Aşa am ajuns la Dinamo” 

Spune.

Prima echipă la care am fost să dau probe a fost Steaua Bucureşti. Am fost respins, aveam un fizic foarte slăbuţ, după care am încercat la Dinamo. Steaua era o echipă foarte puternică în acei ani, mult mai puternică decât Dinamo. Şi am zis, hai să merg la Steaua. Pentru că, efectiv, era mai cunoscută atunci, mult mai populară decât Dinamo. Dar destinul a făcut ca eu să ajung până la urmă la Dinamo. Paradoxal, dacă stau să mă gândesc, m-am dus din Colentina, din cartierul meu, până în Ghencea, care e, efectiv, destul de departe. Abia apoi am încercat la Dinamo, care era la doi paşi de unde stăteam eu.

Cum ţi se spunea când erai copil?

M-au numit toţi de la început Radu, nu ştiu de ce, pentru că de fapt pe mine nu mă cheamă Radu. Mă numesc Florin. Poate ca să-mi scurteze numele de familie, deci de la Răducioiu a venit Radu... Apoi, pe la 17-18 ani a început să mi se spună “Marele Blond”.

Ai fost de la început vârf? Unii joacă şi pe alte posturi ca juniori.

Totdeauna am fost atacant. Mereu. Îmi aduc aminte, şi când am jucat primul meci, la selecţie, între noi, am fost vârf. Mi-a plăcut să dau goluri. Am avut în sânge asta.

Te-ai gândit vreodată ce ai fi făcut dacă nu ai fi fost fotbalist?

Tatăl meu voia să fiu dentist. Sau oricum, medic. Şi crede-mă, asta e o întrebare pe care mi-o pun zi de zi... Şi nu prea reuşesc să răspund.

Şi cum ar fi fost dentistul Răducioiu?

Mamma mia! Cred că săracii pacienţi. 

“Mircea Lucescu mă lua în fiecare zi de la liceu şi mă ducea acasă” 

Cum crezi că ar fi fost cariera ta dacă nu l-ai fi întâlnit pe Mircea Lucescu?

Nu cred că aş fi devenit fotbalist şi nu cred că m-aş fi realizat în viaţă fără să-l fi întâlnit pe Nea Mircea la acea vârstă delicată. Între 15 şi 18 ani. Nu cred că ajungeam nici la echipa naţională. Au fost momente grele atunci pentru mine, mă accidentasem grav la un meci de campionat. Şi Nea Mircea a stat zi de zi lângă mine până m-am făcut bine. Mi-aduc perfect aminte că venea în fiecare zi să mă ia de la liceu să mă ducă acasă. Mi-aduc perfect aminte asta. Lumea nu ştie... Dar ăsta e Mircea Lucescu.

Îi ceri sfaturi acum, de când ai devenit antrenor?

Ooo, aşa avea nevoie ca de aerul pe care-l respir. Cred că o să mă duc pe la el, trebuie să-mi fac timp, pentru că a fost maestrul meu. Mai ales că joacă un sistem care-mi place şi mie, 4-2-3-1. Meseria asta se fură şi de unde să furi, dacă nu de la un maestru ca el?

Cine altcineva te-a mai ajutat în carieră?

Andone, să ştii, a fost foarte important în acea perioadă. El era ca o cloşcă, să zic aşa, pentru noi, cei mai mici. M-am înţeles foarte bine cu el, tot timpul îmi dădea sfaturi şi mă încuraja. Îmi aduc aminte când eram titular la început, aveam teamă. Jucam alături de Cămătaru. Şi Ando venea şi-mi zicea: “Hai Radu, e ok, stai liniştit”. Şi când ratam, el mă încuraja cel mai mult. Vedeţi, anumite lucruri rămân în minte şi după atâţia ani. 

“Capello era asfixiant. S-a supărat pe mine şi nu am mai jucat...” 

Ai lucrat în carieră cu antrenori mari. Unul dintre ei Capello, la AC Milan. Era chiar atât de dur pe cât se spune?

Chiar mai dur. Era foarte concret, vorbea foarte puţin şi doar la obiect. Eram șase atacanţi atunci în lot, pe două posturi. De fapt cinci, că Van Basten, marele Marco van Basten, era în grup, dar nu putea juca, avea probleme mari la gleznă. Şi Capello m-a adus pentru că avea nevoie de un atacant de viteză, ceilalţi aveau alte calităţi. Mai erau Massaro, Marco Simone, Savicevici, Papin, Brian Laudrup... Şi Capello, cum îţi spuneam, avea cultura asta a muncii. Era asfixiant.

Cum erau antrenamentele?

Făceam multă tactică. Repetam anumite mecanisme, trasee, mai ales de la mijloc în sus, până nu reuşeam să facem exact cum voia el, stăteam pe teren chiar 30-45 de minute, cu aceşti mari jucători... Nimeni nu zicea nimic, nimeni... Şi erau Baloane de Aur în echipa aia...

De ce s-a răcit relaţia ta cu Capello? Ai plecat după doar un an.

Mi-aduc aminte perfect momentul de la care a plecat totul. Am jucat în preliminariile CM 1994 acasă, cu Belgia, a fost 2-1 pentru noi. Eu am dat primul gol, Ilie (n.a. Dumitrescu) pe al doilea. Spre finalul meciului, Grun mi-a băgat o contră... M-am întors la Milano cu glezna uriaşă. Asta a fost miercuri. Duminică jucam la Foggia. Şi el avea nevoie de mine. Mi-a văzut glezna, a zis “Trebuie neapărat să te refaci, că vreau să joci din nou titular”. El ce făcea? Deseori, în atac, punea jucătorii care erau cei mai în formă. Eu, atunci, eram, efectiv, în mare formă. Veneam de la naţională cu încredere, dădusem gol. Şi voia cu orice preţ să mă bage. Dar i-am zis: “Mister, nu pot...”. Trecuse timpul, era sâmbătă şi mai aveam glezna umflată, nu chiar ca la început, dar mă durea şi l-am refuzat. “Trebuie să faci deplasarea cu noi la Foggia”.

Îmi aduc aminte perfect. “Mister, nu pot. Nu pot să joc”. Eee, atunci s-a supărat aşa de tare... Eu cred că nu am fost nici eu diplomat, ar fi trebuit să zic “Ok, vin, vedem duminică dimineaţa, mai fac câteva mişcări înainte de meci, vedem...”. Acolo cred că am greşit. El ar fi vrut să încerc până în ultimul moment, aşa era. Voia să-i demonstrezi că nu poţi până în ultimul moment. S-a supărat atât de tare, încât raportul meu cu el a devenit mult mai dificil. S-a rupt practic ceva. Era un tip extrem de orgolios... Şi nu am mai jucat... Cu toate că cel care m-a vrut cu orice preţ la Milan a fost el. Şi cu Franco Baresi, care insistase după ce fusesem adversari în Italia. 

“N-am văzut uşurinţă de a marca mai mare ca a lui Van Basten”

Dar la Mondialul din 1994 ai fost în formă, chiar dacă nu mai jucai titular la Milan... Cum se împacă aceste lucruri?

Crede-mă. Ceea ce am realizat în SUA pentru echipa naţională, modul în care m-am prezentat acolo, forma pe care am avut-o, totul datorez lui Milan. Pregătirii extraordinare pe care am făcut-o acolo. Chiar dacă nu am mai jucat, mă antrenam cu o seriozitate şi cu un profesionalism senzaţional. Nici nu se putea altfel la ce jucători aveai în jur. Eram într-o lume aparte, într-un club ieşit din comun. Crede-mă, cu Capello orice antrenament era ca un joc. De altfel, în acel sezon, Milan a şi câştigat Cupa Campionilor, 4-0 în finală cu Barcelona lui Cruyff şi Romario.

L-ai avut coleg şi pe Van Basten.

Din păcate, el nu prea se antrena. L-am prins la foarte puţine şedinţe de pregătire. Dar îmi aduc aminte de un antrenament când a făcut exerciţii specifice pentru atacanţi. Încerca să vadă dacă-l mai ţine glezna. Era prima oară când îl vedeam pe teren, pentru că fusese până atunci numai la sala de forţă, cu fizioterapeutul, maseorul... Avea probleme mari cu accidentările, s-a şi retras la finalul acelui sezon.

Aşa, să revin. Crede-mă, când a început să tragă la poartă, m-am oprit. N-am văzut nici până atunci, nici după, o asemenea eleganţă şi facilitate de a da gol. Se centra de pe dreapta, de pe stânga, şi el trebuia să sară nişte gărduleţe şi să tragă la poartă. El oricum era idolul meu, idolul tinereţii mele, dar ce am văzut atunci m-a impresionat pentru toată viaţa. Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Lovea mingea cu atâta uşurinţă... Şi cu stângul, şi cu dreptul... Toate intrau în poartă... Şi mai am o amintire cu Van Basten. După ce am dat acele 4 goluri cu Feroe la naţională. Primul care m-a îmbrăţişat şi m-a felicitat când m-am întors la Milan a fost el... A fost o onoare pentru mine. 

“Aş fi putut ajunge la 40 de goluri la naţională” 

Cum s-a realizat acea conexiune formidabilă între tine şi Hagi?

Ne era de ajuns o secundă să înţelegem unde îmi dă el mingea şi cum mi-o dă. Eu jucam tot timpul cu el la antrenamente. În orice echipă. 8 contra 8, miuţă, tot timpul cu el în echipă. Şi primul gol cu Columbia, tot la fel. Eu am înţeles imediat că mi-o dă acolo, pentru că era spaţiu. Deci noi trebuia să exploatăm acele puţine secunde de spaţiu şi de timp în care el să-mi paseze, iar eu să plec...

Ai regretul că puteai da mai mult echipei naţionale?

Aaa, cum să nu? Mă faci să plâng... Mare regret, mare regret... Lipsa de maturitate... Din păcate, la 26 de ani, cât aveam atunci, nu trebuia să las echipa naţională... Recunosc. Au fost nişte momente delicate între mine şi persoanele care erau atunci. Dar e vina mea, în mare parte e vina mea.

Marcasei 20 de goluri până la 26 de ani.

Cred că puteam ajunge la 40 fără probleme. 

“Marica are calităţi pe care eu nu le aveam”

Dar şi la echipele de club pare că ai avut apoi o traiectorie descendentă. Senzaţia e că Răducioiu parcă a ars prea repede.

Cred că din cauza echipei naţionale. Nu mai eram acel jucător internaţional. Aşa că, tinerilor, nu lăsaţi echipa naţională! Este extrem de importantă. Credeţi-mă, nu se renunţă la echipa naţională aşa cum am făcut-o eu şi regret. Acesta e cel mai mare regret al meu, că am lăsat echipa naţională la 26 de ani...

Au rămas antologice secvenţele cu tine plângând la finalul meciului cu Suedia.

Am plâns atunci pentru că ştiam, şi din păcate am avut dreptate, ştiam că nu ne vom mai întâlni cu această ocazie foarte, foarte mulţi ani. Am fost aproape de o performanţă unică şi, pur şi simplu, m-am prăbuşit. Plângeam în continuu, am plâns şi la vestiar, şi la toaletă... Şi Prodan a plâns, Didi, îmi aduc aminte... Şi Prunea...

Iordănescu v-a spus ceva atunci?

Nu, nu mai vorbea nimeni. Tăcere şi plânsete. Dar despre nea Puiu, trebuie să spun, modul în care pregătea meciurile, fabulos. Maniacal, maniacal. Extraordinar.

Când ne vom mai reîntâlni cu acele clipe?

Problema noastră e că nu ne mai calificăm la Europene şi Mondiale. Asta e problema... Darmite să visăm să mai trecem şi de grupe acolo... E, efectiv, un moment de criză în fotbalul românesc.

Cum ţi se pare Marica? Seamănă, ca stil de joc, cu Florin Răducioiu?

Nu cred. E un jucător foarte bun şi are nişte calităţi pe care eu poate nu le aveam. Protejează foarte bine mingea, are chiar un simţ al golului foarte bun, dă goluri cu capul, pe care eu nu le dădeam...

Ai fost şi impresar la un moment dat. Ce nu a mers? Sau, mai degrabă, de ce ai încercat şi pista asta?

E foarte greu când termini fotbalul. Nu am avut nici eu ideile foarte clare şi am zis să încerc să fac această meserie. Dar nu era pentru mine, mi-am dat seama imediat. Cheltuiai o sumedenie de bani, aveai nevoie de foarte mult timp ca să culegi roadele. 

“M-aş întoarce la Dinamo, e echipa mea de suflet” 

La Dinamo nu te-ai întoarce?

Dinamo rămâne echipa mea de suflet, de inimă. Dar, din păcate, nu mai am nicio legătură cu Dinamo de acum. Dacă am să fiu contactat şi o să mi se ofere un mod de a lucra pentru ei, mă voi întoarce cu mare plăcere şi onoare. Dar numai în momentul în care voi vedea că lucrurile sunt bine puse la punct şi că am un rol care să mă mulţumească.

Stoican cum ţi se pare?

Face o treabă foarte bună, e un băiat tânăr, cu idei moderne. Au şi câţiva jucători tineri interesanţi, cum e Rotariu. Pe care sper să-l văd la echipa naţională dacă va progresa.

Nu prea ţi-a ieşit ultima întoarcere la Dinamo...

A fost un dezastru, ce mai... E vina mea, e clar, nu e vina lui Dinamo că nu m-am adaptat. S-a întâmplat şi acel lucru cu acel băiat extraordinar, Cătălin Hîldan, a fost ceva teribil. M-a afectat foarte mult. 

“Îmi place să dau cu aspiratorul şi să merg cu câinele la plimbare”

Cum e Răducioiu în afara fotbalului?

Îmi place mult tenisul, ăsta e hobby-ul meu. Îmi place şi ordinea şi devin nervos dacă e dezordine. Sunt maniac. Deseori îmi place să spăl vasele. Crede-mă, chiar îmi place să curăţ casa, să dau cu aspiratorul... Nu-mi place să fac patul, asta nu-mi place... O las pe Astrid. Îmi mai place să merg cu câinele meu la plimbare, am un şoricar. Şi să mă uit la filme franceze, cele cu Louis de Funes.

Copiilor le place în România?

Da, vin aici, dar doar în vizită. Îi las la şcoală acolo, la liceu, că nu vreau să-i dau peste cap. Şi, din păcate, am făcut o greşeală. Vezi, învăţ tot timpul... Nu le-am vorbit de mici în româneşte şi, ca atare, nu ştiu prea bine româneşte... O să încerc acum, dar va fi greu.

Joacă şi ei fotbal?

Celui mare, Andrea, îi place kick boxingul, care nu prea e un sport. Iar cel mic, Sandro, a început din nou să joace tenisul. Deci n-au nimic în comun cu fotbalul. Au încercat, dar sunt trompete, n-au nicio treabă... Deci nu le-am transmis nici măcar unu la sută... Le place muzica, bateria, rap-ul. 

Eşti conştient cât de mult te-au iubit românii?

Vrei să-ţi spun că sunt mai conştient acum decât atunci? Pentru că atunci parcă nu realizasem ce performanţă am făcut. Dar acum, după atâţia ani, mă mai opresc oamenii pe stradă şi-mi zâmbesc şi-mi spun cuvinte frumoase. Asta e cea mai mare bucurie a mea. Şi încerc să-i fac să conştientizeze şi pe copiii ăştia că aceasta e cea mai mare satisfacţie a unui fotbalist. Pentru asta să dea tot, pentru că asta e lucrul cu care vor rămâne.

Materialele video au apărut în emisiunile Fotbal Club și Digi Sport Special.

Etichete: interviu exclusiv florin raducioiu calificarea juniori , video raducioiu interviu , video florin radu raducioiu , interviuri speciale digi sport

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News