Mourinho și sărutul dulce al Cupei

În urmă cu 14 ani, Jose Mourinho începea cucerirea fotbalului european prin triumful lui FC Porto din finala Cupei UEFA de la Sevilla, cu Celtic Glasgow. Poate părea ciudat, dar de la acel meci nebun din 2003, cu una dintre cele mai frumoase echipe din istoria lui Celtic, condusă magistral de pe bancă de Martin O’Neill și de Henrik Larsson din teren, decis în ultimele minute ale prelungirilor, nu am mai văzut atâta fericire pe chipul lui Mourinho la câștigarea unui trofeu, precum joi când a ridicat deasupra capului aceeași Cupă UEFA, redenumită acum Europa League.

În tot acest timp, portughezul a devenit un devorator de trofee, fiind, până la un moment dat, o garanție a succesului. După ce a atins apogeul cu FC Porto în 2004, în urma finalei Champions League cu AS Monaco, The Special One a scris istorie cu Chelsea în primul mandat, ducând clubul de pe Stamford Bridge într-o nouă dimensiune, necunoscută până atunci. Dimensiunea marilor campioni. Apoi, la Inter, și-a conturat și mai bine legenda personală, prin tripla istorică realizată în 2010, care l-a și propulsat spre Real Madrid, unde a avut ca misiune transformarea visului numit La Decima în realitate. Experiența de pe Bernabeu nu a avut succesul așteptat, cu toate că el a reușit să scape Realul de complexul Barcelona și a netezit drumul „galacticilor” spre Cupa cu Urechi Mari, câștigată imediat după plecarea sa. Revenirea la Chelsea a fost privită precum Întoarcerea Regelui și, într-o bună măsură, așa a și fost, cu un sezon 2014-2015 excelent. Numai că ego-ul său prea puternic și vanitatea imensă l-au costat postul în ediția imediat următoare, după o toamnă catastrofală la Londra. Părea că acea aură de învingător l-a părăsit și că Mourinho nu mai poate fi acel campion nemilos în fața adversarilor săi.

Nici primul sezon la Manchester United nu a venit în ajutorul său, locul șase în Premier League reprezentând un regres față de perioada Louis Van Gaal, nimeni altul decât fostul său mentor și ultimul om care a triumfat în Champions League cu o altă echipă din afara Big Four-ului Europei (La Liga, Premier League, Serie A și Bundesliga) până la Mourinho!

Practic, joi, la Solna, au stat față în față ultimii mari performeri provenind din planul secund în competiția de lux a Bătrânului Continent, Ajax și Jose Mourinho. Actuala grupare a „lăncierilor” chiar a arătat ca un Baby-Ajax al superechipei care juca două finale de Champions League la mijlocul anilor ’90, câștigând una dintre ele, cu Justin Kluivert, fiul legendarului Patrick – autorul golului victoriei în finala cu AC Milan din 1995, pe bancă, și cu Daley Blind, nimeni altul decât fiul lui Danny Blind, căpitanul acelei echipe de vis, titular la United, după ce s-a evidențiat la cei din Amsterdam. În ciuda eșecului, performanța olandezilor a fost imensă în condițiile în care ei au părut un biet David în fața unui Goliat atotputernic. De la ultima perioadă de glorie a clubului, Ajax a trebuit să se descurce cum a putut cu politica de exploatare a bonusurilor financiare generoase oferite de UEFA prin care cei bogați devin și mai bogați, iar cei nevoiași devin și mai săraci! Astfel, olandezii au încasat din acel market-pool în sezonul trecut 11,7 milioane de euro, în timp ce PSG a primit 35 de milioane, iar Juventus, 58! În plus, trebuie subliniat faptul că Ajax primește din drepturile TV pentru Eredivisie doar 8,6 milioane de euro, în timp ce orice club din Premier League încasează cel puțin 106 milioane! Astfel, Ajax nu își permite să plătească salarii lunare mai mari de 140 de mii de euro, de 15 ori mai puțin decât încasează Messi!

Cumva și aici s-a făcut diferența, cu toate că entuziasmul tinerilor fotbaliști ai lui Peter Bosz a reamintit de acea bucurie pură a fotbalului, oferind impresia unui viitor luminos. Însă, golul de 1-0 al lui Paul Pogba a anunțat care este noua ordine în sportul mondial, cel mai scump jucător din lume făcând diferența în fața unor puști-minune de care, cu siguranță, vom mai auzi și pe care sunt șanse mari să îi vedem trecând curând în tabăra lui Goliat.

Revenind la Jose Mourinho, finalul acestei finale a semănat foarte mult precum cel din 2004, când, chiar portughezul recunoștea, nu a avut nicio emoție, știind și simțind că nu are cum să-i scape trofeul. La fel au stat lucrurile și acum, cu United transmițând un mesaj de putere peste care nu a putut trece nici exuberanța unei echipe care și-a tot scăzut media de vârstă cu fiecare sezon ca urmare a nevoilor de a-și vinde cele mai mari talente an de an. Așa, de la o medie de 26 de ani în ediția 2011-2012, „lăncierii” au jucat ieri cu un 11 având o medie trecută puțin de 22 de ani!

Ceva, însă, s-a schimbat în felul lui Ze de a se bucura la câștigarea unor trofee. „Este cel mai important trofeu al carierei mele pentru că este ultimul pe care l-am câștigat”, a declarat portughezul după meciul de joi. Dacă în 2004, și-a aruncat imediat medalia de învingător în tribune și nu a participat la sărbătoarea de pe teren, fiind cu gândul deja la Chelsea, acum Mourinho a sărutat cu foc metalul rece al Cupei UEFA, pe care îl mai simțise în urmă cu 14 ani, când pornea în cucerirea Europei.