Culoarea vie a sportului

Pe orice arenă sportivă apărea, îi dădeau imediat cel mai bun loc. Să poată vedea tot, de aproape, să simtă sudoarea şi să prindă orice lacrimă. Era inconfundabil cu mustaţa lui de Don Quijote şi credinţa că sportul e o altfel de artă. Avea la el un caiet cu foi A4 şi un creion şi făcea neîncetat schiţe, de acolo, din cel mai bun fotoliu.

Desena şi în sălile de antrenamente, cu umilinţa omului de serviciu care se propteşte de coada măturii pentru a fura câteva clipe din imaginea marilor eroi sportivi. A iubit să fie acolo, în mijlocul frământărilor, a orelor acelea când se acumulau şi forţa şi dorinţa şi încrederea oamenilor care mai apoi ridicau în picioare alţi oameni, doar pentru că le ofereau visul victoriei.

Liston l-a trimis după ţigări. Şi s-a dus

L-a iubit pe Cassius Clay din prima clipă. Aşa cum Clay a iubit să fie desenat şi pictat de el. Uneori boxerul uita de antrenament şi poza pur si simplu în faţa artistului.

Artistul, aşa-l striga Sonny Liston. Care era un uriaş negru, fioros şi lispsit de delicateţe. „Du-te după ţigări!”, i-a urlat într-o seară de ianuarie Liston, în timp ce boxa cu umbra în ring, la antrenament. El încerca să deseneze şi a răspuns la fel de tăios: „E frig!”. Abia atunci Liston s-a oprit, a privit mirat spre Artist, de parcă nu-i venea să creadă că e refuzat. „Am zis să te duci după ţigări. Ce-mi pasă mie că e frig!?”, a urlat bestia dintre corzi., Cum cel din faţa sa nu se mişca, Liston a privit spre Teddy King, unul dintre antrenori: „Ia urcă-l pe Artist în ring!”, a împroşcat printre dinţi, aruncând braţele înainte. Artistul s-a ridicat de pe scaunul lui, a lăsat creionul şi planşele şi a plecat să cumpere ţigări.

Dar i-a plătit-o lui Sonny când a pictat meciurile sale cu Clay. Pe coperta albumului dedicat celor două lupte dintre ei, Clay e cu faţa, în picioare, cu braţele ridicate. În fundal, din Liston se vede doar spatele, e gârbovit, cu mâinile căzute. Fusese făcut KO şi în artă.

Pictorul Jocurilor Olimpice

Pe la începutul anilor 50, un prieten l-a dus într-o duminică pe Chicago Stadium, la un meci de fotbal al celor de la Bears. Locuri pe primul rând, chiar în spatele jucătorilor care aşteptau pe margine. Numai că jucătorii ăştia erau uriaşi, plus că purtau tot acel harnaşament protector care-i făceau să semene cu nişte roboţi imenşi. Nu puteai vedea nimic pe teren, nici pe lângă, nici pe deasupra lor.

LeRoy, care avea atunci vreo 25 de ani, trecut printre ei, s-a oprit la un metru în faţa uriaşilor, şi-a scos foile şi creionul şi a început să deseneze. „Ce mama naibii faci aici?” a ţipat la el unul dintre cei doi poliţişti din apropiere. George Halas, care era fondatorul şi proprietarul lui Bears, s-a apropiat şi a privit desenul. S-a întors spre poliţist şi a zis doar atât: „Rămâne aici!” Aşa s-a născut primul său tablou cu sportivi.Şi tot ce a urmat a fost ca un bulgăre care, odată pornit, a crescut trecând de la stadioane de fotbal american sau baseball la săli de box, piste de atletism şi la hipodromuri. Picturile şi schiţele lui au apărut în ziare, în albume, în expoziţii, şi nu de puţine ori era ovaţionat de spectatori la evenimentele sportive.

S-a dus la Reykjavik în 1972 şi în liniştea de gheaţă a sălii unde Boris Spassky dădea războiul minţii cu Bobby Fischer se auzea din când în când creienoul lui, care fura gândurile şahiştilor şi le trimitea în istorie. Chiar şi în istoria artei.

La cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice a fost artistul oficial. La Munchen, în 1972, a trăit teroarea atentatelor, iar la Montreal, patru ani mai târziu, s-a uimit şi el de Nadia, pe care avea s-o picteze ca eroină a acelei ediţii.

Au rămas de la el mii de picturi şi desene cu sportivi, care l-au făcut la fel de celebru precum schiţele şi picturile din Playboy, unde a publicat peste 40 de ani.

LeRoy Neiman a trăit până vineri de dimineaţă, vreo două săptămâni după ce împlinise 91 de ani. La aniversare dăduse interviuri şi spusese că abia aşteaptă Jocurile de la Londra. Ştia că mai era ceva de pictat şi de lăsat istoriei artei şi sportului.