Partizanul de la centrul terenului

Aceasta este povestea unui om care nu s-a temut. Şi care a crezut că atunci când ceva face rău, trebuie să i te opui. Iar fascismul a făcut rău şi Bruno Neri i s-a opus. Şi pe terenul de fotbal, şi pe câmpul însângerat al războiului.

S-au aliniat toţi la mijlocul terenului. Şi cei unsprezece care urmau să fie titulari, şi ceilalţi, cu sacorile pe ei, rezervele, cum ar veni. Era un amical, un fel de sărbătoare, urmau să se facă şi schimbări, care altfel, când jucau „pe bune”, în campionat, nu erau permise. Pe el l-au lăsat pe bancă, să se mai odihnească. Inaugurau noul stadion de la Firenze, care nu era gata tot, dar vroiau să se laude cu ditamai construcţia. O şi botezaseră „Giovanni Berta”, după numele unui militant fascist local pe care-l scoseseră de martir. Îl aruncaseră de pe-un pod nişte comunişti, în ‘921, şi murise zdrobit de digul de ciment. În numele şi pentru „Il Duce”.

Tot pentru dictator au întins mâna dreaptă în faţă, la centrul terenului, când s-au aliniat echipele. Toţi, mai puţin el. A rămas aşa, cu braţele pe lângă corp, ascultând „Giovinezza”, imnul oficial, cu un zâmbet ironic atârnat la colţul gurii.

„Băi Bruno, tu eşti scrântit la cap?”, l-a întrebat furios, când stătea pe bancă, antrenorul Hermann Felsner. De el chiar îi era ruşine. Cel mai cel la Bologna, câştigase două campionate. I-a răspuns şoptit: „Nu sunt, dar, să mă ierţi, pe ăştia nu-i înghit. Nu cred, herr, în ce cred ei!”

Asta se întâmpla în 1931. Nu l-au mai băgat în meciul-sărbătoare cu Montevarchi, îl ştiau oricum de stângist şi lumea îl luase la ochi prin tribune, n-au riscat să-l alerge fasciştii pe teren. Văzuseră toţi că nu vroia să salute, iar faptul că nu i-a fost teamă să arate asta, ca şi cum îi sfida, îi enervase şi mai tare pe cei veniţi la meci. Mai ales pe politicieni, care se încruntaseră şi se gândeau deja la pedeapsă.

Ultimul meci înainte de bombe

A fost cam aşa. Era într-o duminică, 7 mai 1944. De dimineaţă s-a mirat de florile mari şi albe ale arbuştilor din faţa stadionului. Apoi a intrat în vestiar, unde a aranjat echipamentul pe bănci. Parcă ar fi intrat şi el să joace. Nu de fotbal îi ardea lui, dar nici să renunţe nu-i venea. Au apărut pe rând băieţii, câţiva puşti şi veteranii, pe care-i ştia de dinainte de război, jucase şi atunci cu ei, la Fiorentina sau la Torino. După prânz a ajuns şi camionul cu echipa Bologniei. Lume multă în tribune. Războiul îi obosise pe toţi, soarele şi fotbalul i-au scos din casă. Într-un colţ de teren, o mână de soldaţi nemţi fumau şi făceau ochi dulci fetelor din gradene. I-a privit chiorâş, de parcă ar fi vrut să le ţină minte bine feţele.

Bologna i-a bătut cu 3-1, iar el, pe teren, nu putuse face mai multe pentru ai lui. La final şi-a pus şapca şi le-a spus băieţilor că face rost de-un camion să meargă duminica viitoare la Bologna, pentru revanşă. Cum să se gândească el că nu avea să mai fie nici o revanşă şi că acesta fusese ultimul meci de fotbal din viaţa lui!?

Trei zile mai târziu, miercuri, americanii au bombardat regiunea, au distrus jumate de oraş şi stadionul din Faenza. Războiul ne le mai dădea răgazuri să joace fotbal.

Un stadion cu numele lui

Battaglione Ravenna băgase groaza în fascişti. Şi în cei italieni, şi în trupele naziste care se grupaseră în nordul Italiei. Nu doar că erau cei mai buni când venea vorba de obţinut informaţii din teren, dar partizanii se mai şi luptau ca dracii, fără milă şi fără frică. În plus, din ce în ce mai mulţi voluntari li se alăturau. El era al doilea om la comandă în batalion, se ocupa de recunoaşteri şi de recuperarea materialelor şi armelor paraşutate de aliaţi în spatele liniei frontului. Partizanii erau bine organizaţi în mijlocul trupelor germane, dar şi nemţii îl căutau peste tot. Nu îi ştiau adevărata identitate, însă numele Berni le era foarte cunoscut. Era numele lui de partizan, alegerea între viaţă şi moarte, între bine şi rău.

Pe 9 iulie a primit mesajul. În noaptea următoare aveau de reperat un câmp lângă Monte Lavane, unde urmau să sosească muniţie şi arme. Spre Apenini, lângă dealul mănăstirii Eremo di Gamogna. L-a ales pe Vittorio Bellenghi, zis Nico, veteran în luptele de partizani şi om al locului. Au plecat înainte de apus, fiecare pe alt drum. Înainte de miezul nopţii s-au întâlnit într-o pădure aproape de Toscana. Au mers tăcuţi şi atenţi, iar după vreo oră a intrat în mănăstire. Locul, izolat pe vârful dealului, îl ştiau ca-n palmă. Mai înoptaseră aici şi altă dată. Dar acum ceva era ciudat. Liniştea asta nu suna bine deloc. Iar când primele focuri au spart-o, s-a declanşat iadul.

Trupul ciuruit şi plin de sânge i l-au ridicat de acolo după patru zile. Iar după doi ani i-au dat stadionului din Faenza numele lui: Stadio Comunale Bruno Neri.

Gazzetta l-a ţinut minte

Bruno Neri s-a născut pe 12 octombrie 1910 şi avea 16 ani când a jucat prima oară într-un meci oficial la Faenza. De acolo l-a luat Fiorentina, unde a jucat apoi şapte ani. Şi unde a refuzat să salute cu braţul înainte, pentru că nu-i înghiţea pe fascişti. La naţionala Italiei l-a chemat de trei ori Vittorio Pozzo, omul care avea să cucerească două titluri mondiale şi unul olimpic pe banca squadrei azzura. A jucat trei meciuri, iar despre el, după o victorie contra Elveţiei, în Cupa Intercontinentală, Gazzetta dello Sport scria că a arătat o “clasă elevată”, descriindu-l ca pe un jucător “serios, conştiincios şi tenace”.

Din cauza presiunilor politice, s-a mutat la Luchese după şapte ani la Fiorentina, iar în 1937 a ajuns la Torino, unde a jucat până în 1940. Legăturile sale cu mişcprile partizane italiene l-au făcut să se întoarcă acasă, la Faenza, unde a jucat şi a antrenat echipa locală în diferite campionate organizate în nordul Italiei. Istoria a reşinut 217 meciuri jucate de el în campionatele Italiei. Pe 7 mai 1944 a şutat ultima oară într-o minge de fotbal, fără să ştie asta.