S-a retras încasând trei goluri de toată frumusețea!

Faptul s-a întâmplat la sfârșitul lui octombrie, când împlinea 8 ani. A primit în dar de la tatăl său o pereche de patine joase, cu şina lungă. La radio anunţaseră că în noiembrie o să îngheţe canalele din nord.

Olanda întreagă se pregătea temeinic pentru sezonul de patinaj. Pentru Edwin era prima pereche de patine doar a lui, ceea ce le făcea aproape fermecate; se aştepta deja să zboare cu ele. A uitat de fotbal într-o noapte, de parcă nici n-ar fi existat. Oricum, abia de-l lăsaseră să stea în poartă, când a fost ultima oară la antrenament. Plus că râdeau de el ceilalţi copii, de urechile clăpăuge, de mâinile prea lungi şi de faptul că era mai mare cu un cap decât toţi. Abia aştepta să îngheţe canalele!

În primăvară, s-a dus din nou la teren, la Foreholte, club mic de prin ligile inferioare. Şi l-au pus iar să apere poarta, deoarece era incapabil să lovească mingea drept, când şuta sau pasa. După cinci ani, şi nici azi nimeni nu înţelege de ce, Noordwijk l-a luat la centrul de juniori.

Şi mai de neînţeles avea să fie invitaţia primită prin vara lui 88, de la Ajax. Îl chemau la un trial. S-a dus însoţit de un grup de prieteni care în tribunele goale au întins un cearceaf alb pe care scria „Van der Sar in Oranje”. N-aveau habar că peste ani, va aduna 130 de selecţii pentru naţionala batavă, ceva ce nimeni n-a mai reuşit vreodată.

Într-o după-amiază de aprilie în 1991, portarul titular al lui Ajax, Stanley Menzo, accidentat, a fost înlocuit în timpul unui meci de campionat. Când înlocuitorul său a intrat pe teren, îţi venea să râzi. Înalt de doi metri, cu picioare subţiri, urechi mari şi îmbrăcat tot în roşu, într-un şort scurt, tânărul de 20 de ani părea că dă la vâsle peste tot careul de 16 metri atunci când făcea mişcările de încălzire. Era primul lui meci la seniori, iar 20 de ani mai târziu, când s-a retras, a lăsat în urmă o nouă definiţie a profesiei sale.

Practic, lucrurile au devenit foarte simple datorită lui. Tradiţional, portarii sunt lăudaţi pentru mingile salvate. El nu prea apăra. Îşi organiza aşa de bine defensiva, încât nu mai avea nevoie să o facă. Fiecare paradă însemna că ceva a mers prost. Şi se poziţiona aşa de bine, încât deseori atacanţii şutau direct în braţele lui. Rareori îl remarcai, a fost un portar plictisitor, dar de asemenea, rareori primea goluri. Iar când avea de apărat, apăra.

În campionatul Angliei, prin 2009, n-a luat gol în 14 partide consecutive, ceea ce e şi azi record mondial, iar în Liga Campionilor a strâns peste 50 de meciuri în care la final a fost zero pe tebelă în dreptul adversarilor. Avea un calm înspăimântător şi de zâmbit, zâmbea în somn. A învăţat atât de bine să joace mingea cu piciorul, de fapt cu ambele, şi din prima, încât echipa lui avea de fapt 11 jucători de câmp, nu doar 10.

S-a retras în mai 2011, iar la ultimul meci a încasat trei goluri, de la cea mai frumoasă şi mai bună echipă din istorie. Barcelona a învins Manchester United în finala Ligii Campionilor şi Edwin Van der Saar se gândea deja, după fluierul final, oare ce cadou va primi în octombrie, când împlineşte 41 de ani. Oare când îngheaţă prima oară canalele?