Alibec. Studiu de caz

Am şi eu câţiva prieteni care îmi citesc textele-nostalgii de ziarist de presă scrisă...ale mele, nu ale lor-pe care le urc (cum sună!!!) pe facebook, ori pe digisport.ro...Mă aştept să mi se spună că, după ce am împărtăşit trăiri, senzaţii, impresii legate de Regele Mihai sau de vizita făcută lui Mihai Neşu, trecerea la Alibec e cam bruscă. Nu aş putea spune de ce mă preocupă atât de tare subiectul ăsta. Sunt conştient că mult din ce se întâmplă e din cauza lui. A lui Alibec adică. Cu toate acestea sunt tentat, şi o şi fac dealtfel, să mă situez de partea lui, să spun răspicat că trebuie ajutat. Poate chiar necondiţionat.

E atâta contrast în ceea ce-l priveşte...A plâns de ciudă la un meci, chiar pe bancă, imediat după ce a fost înlocuit, dar a bubuit nepermis şi necontrolat o uşă în văzul camerelor şi al microbiştilor. S-a dezbrăcat de caracter şi a jignit oficiali ai echipei, dar a mers şi la galerie, aruncând firesc şi sincer tricoul şi a empatizat în mod evident cu fanii. A gesticulat ostentativ, şi-a apostrofat colegii, a luat cartonaşe gratuite, dar a şi făcut risipă de efort, a oferit pase luminoase şi a înscris goluri importante. Şi-a luat o supermaşină cu sute de mii de euro fiind acuzat că vrea să îşi plimbe iubitele, dar merge la munte cu unchiul şi cu mătuşa. A fost acuzat că fumează sau că se joacă pe calculator, dar a şi fost lăsat singur să se lupte cu ceea ce înţelegem că e o afecţiune teribilă în fotbalul modern: pubalgia. (Mai plastic şi mai clar decât Neşu nu a spus-o nimeni: „Uiţi efectiv fotbalul...Vrei să dai o pasă în stânga şi mingea se duce în dreapta”. Şi pe chipul unui om încercat de atâta suferinţă, discuţia despre pubalgie avea un efect pe care nu l-aş fi crezut). A sunat urât declaraţia patronului cum că Denis „ar fi fost verificat” cu o serie de exerciţii, testul relevând, în opinia sa, că Alibec ar minţi. Asta spune totul despre câţi prieteni are atacantul în anturajul lui Becali. Aşa cum o exagerare a fost să i se dea banderola. „Pentru a-l responsabiliza!”.

Nu trebuie să fii vreun fin psiholog pentru a-ţi da seama că Alibec e dependent efectiv de zona sa de confort. Că nu i se poate impune ceva cu forţa, indiferent că vorbim de disciplină, de comportament, de raportare la colectiv. Îl iei aşa cum e şi „îl păcăleşti”, îl aduci acolo unde ai nevoie, când ai nevoie, având garanţia că vei fi cumva răsplătit, că îţi vei face treaba cu el.
Sunt până la urmă planuri şi discuţii separate, iar Alibec are corespondenţi mult mai celebri în fotbalul mondial: Zlatan, Balotteli...Păstrăm proporţiile! Cum ar suna parafrazată faza cu ghetoul?! Îl poţi scoate pe Denis din copilărie, dar nu poţi scoate copilăria din Denis. Un puşti crescut fără tată, cu un talent ieşit din comun, cu repere mişcate...A ratat o şansă la Inter. Dar se subliniază asta în cazul lui, uitând să se adauge că vestiarul acela i-a copleşit şi pe Mutu, şi pe Zicu. Până la urmă are o situaţie materială mult peste media tinerilor de vârsta lui, nu reuşeşte ca cei mai mulţi dintre noi să îşi învingă suficienţa, nu e capabil să conştientizeze că acum e momentul sacrificiilor, că anii ăştia sunt cei mai importanţi. Nu neapărat că se mulţumeşte cu puţin şi că nu îşi exploatează talentul. El aşa funcţionează în viaţa de zi cu zi. Se retrage, se ascunde. Nu iese la luptă...Nici măcar la cea cu sine. Îşi pune masca arogantului, a nepăsătorului, a nesimţitului şi irită prin atitudine. Pretinde, invocă, imploră un tratament special. Cine are răbdarea să îi prindă frecvenţa câştigă un fotbalist, dar, e convingerea mea, şi un om pe care se poate baza.

Lucrurile se schimbă radical din perspectiva societăţii care îl angajează şi de asta spun eu că în ecuaţia asta mai vinovată şi mai păgubită e Steaua. Mă rog, FCSB. În primul rând nu poţi să vii acum şi să te comporţi de ca şi cum ai fi surprins de comportamentul acestui jucător. Nu e ca şi cum l-ar fi paraşutat cineva în curtea din Pipera, din Aleea Alexandru ori Plevnei. Au ştiut sau ar fi trebuit să ştie ce iau. Cluburile serioase au angajaţi specialişti care analizează minuţios şi ştiinţific astfel de investiţii. Ar şti şi marca ciocolăţii pe care era acuzat de Mircea Sandu că o mânca atunci când era junior. Mi se pare că în acest caz în care FCSB este cumva împotriva lui Alibec, se exagerează mult. Se invocă prea mult principiile, profesionalismul şi metoda într-un club condus discreţionar şi în care toana patronului reprezintă până la urmă fundamentul. Şi serios acum, un Dănuţ Lupu râde cu gura până la urechi de ce se întâmplă. Şi zic Dănuţ, pentru că ştiu că îl simpatitzează pe Denis. Apropo de fumat, apropo de faptul că tot ce joacă Alibec în lumea virtuală cu curse, condus pe trotuare şi urcat cu maşina pe stâlpi el făcea în realitate şi câte şi mai câte.

Azi sunt atât de rari fotbaliştii noştri care ne fac să tresărim ca estetică a fotbalului încât nu ne permitem noi luxul de a-l pierde pe unul ca Alibec. Şi asta chiar dacă el însuşi dă semne că s-ar irosi.