Suvirtualii. De ce "ultrașii de tastatură" nu ar trebui să critice naționala U19

Foarte contrariat şi prea puţin amuzat colegul şi prietenul Mircea Ivan îmi arăta pe telefonul său un clip cu un cetăţean normal ca înfăţişare, cu un discurs articulat, dar care susţinea cu seninătate nişte lucruri care te lăsau fără replică. Bănuiesc că sunteţi la curent cu ştirile care ni i-au adus în centrul atenţiei pe autointitulaţii „Suverani”. Mircea fusese câteva zile plecat şi se updata, acesta fiind motivul pentru care tocmai acum în zi de meciuri ale naţionalei discutam de subiect. Oamenii care nu au nevoie de permis, care nu plătesc taxe, care multe, foarte multe. Cultul diferenţei dus la extrem. Mulţi nu şi-ar închipui că în viaţa reală există aşa ceva...Bref. Asta era o introducere.

Personal, sunt obişnuit zi de zi cu...suvirtualii. Oamenii din spatele tastaturilor, mereu gata să refuleze în comentarii acide, ironice, invariabil critice. Ei cei altfel. De sport vorbesc acum, de „su” sau „sub” virtualii de sport. E o modă să se manifeste cel mai „vocal” după înfrângerile Simonei Halep, dar se pot regrupa în jurul oricărui eveniment care poate naşte entuziasm, emoţie, laude. Cum ar fi primele două meciuri reuşite ale selecţionatei Under 19 la turneul de elită. Eu, de exemplu, care am scris după fiecare joc pe acest blog, lăudându-i pe Moruţan şi ceilalţi, ar trebui să îmi cer scuze public în viziunea multora şi să nu mai am voie să scriu (oricum scriu numai tâmpenii sâc), pe termen nelimitat. Un veritabil val “Mogoşoaia Analistica” a invadat facebook-ul aseară în minutul 90 plus 6. Am închis telefonul, am tras draperiile şi m-am refugiat în ultima cameră. O satisfacţie de neînţeles pentru mine de genul „ştiam eu...”, „v-am spus noi”. „Ne-am înecat ca under nouăşpele la mal” şi câte şi mai câte. Totul culminând cu postarea unei amice care ţine la Craiova asta din Liga I şi care îi făcea praf rânjind probabil cu degetele pe taste pe Vlad şi Moruţan. Înainte să închid telefonul apucasem să văd un „Lasă-ne cu Screciu al tău...”.

Mda. Revin la viaţa reală. Sau ceea ce consider eu a fi asta. După două meciuri extraordinare, atipice şi entuziasmante (admit şi că îmi place să mă entuziasmez mai repede din motive de fotbal), băieţii lui Boingiu s-au lăsat copleşiţi. De miză, poate şi de laude, de performanţă, de visul devenit la un moment dat tangibil, material. În minutul 77 la golul lui Moruţan...Sigur că până atunci fusese greu spre foarte greu, dar nimeni nu putea concepe un final mai dureros. Poate doar...Nu mai zic nimic de ei! Un gol pe cât de mic (de pe linia porţii), pe atât de uriaş după o cursă de zile mari a lui Micovschi. Genul de reuşită după care, teoretic, nu ai avea cum să te bucuri. Pentru că mingea a intrat în poartă, pentru că ea s-a lovit de tine, nu pentru că tu ai fi lovit-o pe ea. Moruţan a stat, s-a uitat, a conştientizat şi apoi şi-a amintit că trebuie să şi sărbătorească, având proasta inspiraţie de a-şi arunca tricoul, uitând că pe sub echipamentul galben mai avea în afara helăncii de aceeaşi culoare, încă un „galben” pentru un fault, achiziţionat cu un sfert de oră înainte. Totul într-un slow-motion agonizant care s-a prelungit până la finalul horror. Eliminarea lui Olimpiu, ieşirea greşită pe centrare a lui Vlad şi ezitarea lui Screciu.

Trei momente care au anulat restul realizărilor de până atunci ale unei întregi generaţii. Am pierdut un meci şi încă o calificare. Dramatic şi trist. Continuu să spun că trebuie păstrată şi replicată starea aia din celelalte meciuri. Exuberanţa, inconştienţa pozitivă, plăcerea jocului. Doare şi doare tare că nu s-a desăvârşit acest drum, dar trebuie să se ridice şi să meargă mai departe. La 19 ani sau mai puţin, mulţi dintre noi cei care îi privim, îi aplaudăm sau îi criticăm nu îndrăzneau să viseze că vor lupta în domeniul lor pentru ceva ce conţine şi cuvântul elită în construcţia vreunei expresii. Mulţi nu vor fi realizat într-o viaţă puţinul lor, dar nu despre asta e vorba. Poate va fi sau nu va mai fi facebook în anii cu turnee finale la care vor putea juca Dulca sau Măţan, Vlad, Sântean şi Moruţan. Mi-aş dori ca amicii şi inamicii mei virtuali şi reali să fie sănătoşi şi să îi văd în postura de a se bucura, de ca şi cum postările acestea ale lor nu ar fi existat vreodată.

Generaţia asta Gică Contra are de învăţat de la selecţionerul cu acelaşi nume. Lecţia schimbărilor...Am bătut Suedia cu un Rotariu de rezervă, intrat în teren de numai trei minute. La fel cum tot prin acelaşi „procedeu” Stanciu şi Ţucudean, veniţi de pe bancă, îi aduseseră victoria lui Guriţă cu trei zile în urmă. Adevăratele schimbări produse au fost de atitudine, de karmă, de comportament. O naţională umanizată, pentru fanii ei umani şi suverani. Mircea, aş fi scris în mijlocul cuvântului Man cu majuscule, dacă ar fi dat gol la debut. ;) Data viitoare. Generaţia asta cu „an” în coadă nu şi-a spus ultimul cuvânt. Vorbim în anii ce urmează...