Derby prăfuit

Pe cât de strălucitoare e statuia Fecioarei Maria din vârful Domului, pe atât de prăfuită e imaginea ultimelor derby-uri de pe San Siro. N-a mai rămas decât amintirea marilor meciuri dintre Milan şi Inter. De la ultimul „derby scudetto” s-au scurs doar trei ani şi jumătate, însă parcă a trecut o veşnicie. Nobilii scăpătaţi din Lombardia au apucat-o pe acelaşi drum şi nu par deloc să fie aproape de ieşirea din criză. Au demonstrat-o şi aseară, în faţa unui stadion plin şi a unui public viu, singurul element comun între prezent şi trecut.

Teama lui Inzaghi de schimbarea produsă la Inter în ultimul moment a influenţat decisiv desfăşurarea meciului. Milan a pierdut la capitolul posesie şi a fost înghesuită în marginea propriului careu pe aproape toată durata primei reprize. Rossonerii n-au ştiut cum să reacţioneze în faţa pressingului agresiv şi poziţionării avansate ale Interului. Lipsiţi de spaţii şi timp de reacţie, jucătorii ofensivi ai rossonerilor au greşit o mulţime de mingi şi până la faza golului marcat de Menez, nu l-au văzut de aproape pe Handanovic. A fost nevoie de o eroare colectivă în jocul defensiv al nerazzurrilor, pornită de la Nagatomo, pentru ca baieţii lui Inzaghi să tragă primul şi singurul şut pe poartă al primei reprize. O execuţie splendidă a lui Menez, singurul moment de strălucire a şeptarului milanist. Speriată de golul primit, Inter a revenit la jocul lipsit de orizont din perioada Mazzarri, numai că Milan s-a mulţumit cu puţin.

Şi s-a ales cu puţin, după golul mult hulitului Obi. Abia atunci au încercat rossonerii să joace mai mult şi ar fi putut câştiga , dacă El Shaarawy ar fi fost mai inspirat, iar Ranocchia nu ar fi deviat şutul lui Poli din prelungiri. Cele două rivale şi-au împărţit punctele, dar mai degrabă şi-au pus piedică reciproc în lupta dură pe care o duc pentru un iluzoriu loc 3.

Cu ce rămânem după această remiză? Cu un Adil Rami excelent în flancul drept, găselniţa lui Inzaghi pentru a acoperi golul lăsat de accidentarea lui Abate şi suspendarea lui Bonera. Cu parada lui Diego Lopez în faţa lui Icardi, care ar fi putut schimba soarta meciului, încă din start. Cu erorile nesfârşite, şi de o parte şi de cealaltă, şi cu agresivitatea nejustificată a lui Muntari şi Essien. Cu capodopera lui Menez, pentru al cărui gol Torres şi-ar da un an din viaţă, doar-doar l-ar reuşi. Apropo, l-a văzut cineva pe Torres?

A fost, din nou, cel mai slab jucător de pe teren. Rămânem şi cu imaginea frumoasă a Interului din primele 20 de minute, dar şi cu apatia lui Kovacic. Scos din zona lui de confort, croatul a fost inexistent. Nici vorbă de 9 fals şi demarcări în spatele fundaşilor de la Milan, aşa cum îi ceruse Mancini, potrivit presei din peninsulă. Cu cele doar 19 mingi jucate de Icardi, care a irosit, totuşi, trei situaţii de gol, dintre care una uriaşă. Cu golul marcat de Obi, primul în Serie A şi cu revenirea lui Mancini, mulţumit că echipa lui a luat un punct. Cu un final în care Inter trăgea de timp, iar Milan ar fi vrut, dar nu putea mai mult. E mult? E puţin? Mai degrabă, puţin.

„Decât un mort, mai bine doi răniţi”, spunea Buffon, într-un alt context, în urmă cu ceva vreme. O expresie care caracterizează perfect situaţia precară în care se regăsesc echipele legendare ale Lombardiei. Milan şi Inter exact asta sunt, doi răniţi care bâjbâie pe drumul către cel mai apropiat spital, unde ar putea să-şi oblojească rănile.