Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești

E o sintagmă care i se potrivește Portugaliei și care poate fi aplicată aproape fiecărui meci de la partida cu Ungaria încoace. Atunci, lusitanii au fost de trei ori aproape de eliminare, dar au supraviețuit, așa cum au făcut-o și cu Croația și Polonia pe drumul încheiat în cel mai neașteptat mod pe Stade de France.

Acesta a fost, de fapt, marele atu al portughezilor. Că au știut să profite de principalul lor punct forte, organizarea, după care au dat mai mereu lovitura. Cu noroc sau fără, nici nu mai contează. Actuala națională lusitană nu are o generație ieșită din comun, dar e, cu adevărat, o echipă. Cu un suflet enorm și cu o ambiție extraordinara. Cumva, imaginea lui Cristiano Ronaldo este totodată imaginea Portugaliei. Peste toți și toate plutește, însă, imaginea lui Fernando Santos. Cel care făcut posibilă noaptea de pe Stade de France. Un antrenor care a știut să scoată tot ce e mai bun din această echipă. Chiar și cu acest stil care i-a adus comparația cu Grecia 2004, deloc măgulitoare pentru lusitani. Pentru că lui i se datoarează succesul de la Paris.

Finala nu avea cum să se joace altfel. Nici măcar cu Ronaldo în teren lusitanii n-au arătat mai mult decât dorința de a scăpa de iureșul din startul meciului. Paranteză. - Nu cred în teoria accidentării voluntare a lui Cristiano Ronaldo. Mai ales că faultul, nesancționat, a fost făcut de Payet, unul dintre cei mai tehnici jucători de pe teren. E ca și cum Fernando Santos i-ar fi spus lui Quaresma să-l accidenteze pe Payet, în momentul intrării pe teren. Nu sună stupid? E vorba doar de mult ghinion, mai ales că Payet l-a lovit pe Cristiano cu „remorca”, nu cu piciorul cu care a atacat mingea. - Revenind, portughezii au avut un tipar după care au pregătit toate partidele din faza eliminatorie. Apărare compactă, organizare perfectă și ieșiri pe contraatac. Franța, cu a ei imagine șifonată dupa ce a fost dominată de Germania, a sperat să marcheze repede, așa cum o făcuse cu Islanda. Doar că lusitanii reprezintă totuși altceva în fotbal decât nordicii. Fernando Santos și-a luat toate măsurile de precauție, iar francezii au fost întâmpinați de un baraj viu, prin care rareori au reușit să treacă. Un singur lucru a uitat Fernando Santos, preocupat de anihilarea tehnicilor francezi. Forța de pătrundere a lui Sissoko. Cel mai bun jucător al gazdelor a făcut o primă parte senzațională, el fiind cel care a creat cele mai multe situații periculoase la poarta lui Rui Patricio.

Francezii au scăzut ritmul după accidentarea lui Cristiano, ceea ce a reprezentat o eroare mare. Echipa lui Deschamps n-a continuat să forțeze, crezând că, fără cel mai bun jucător al lor, portughezii se vor prăbuși. Ceea ce nu s-a întâmplat, chiar dacă au fost emoții mari la poarta lui Rui Patricio, inspirat și norocos, deopotrivă, în repriza a doua. Intrarea lui Coman, în locul lui Payet, inexistent, a dinamizat atacul Franței. Jucătorul lui Bayern a creat două ocazii mari, ratate de Griezmann, o altă dezamăgire, și Giroud, care marcase dintr-o poziție asemănătoare cu Islanda. Gignac putea schimba istoria, dar bara din minutul 92 a fost, poate, semnul că seara va fi a Portugaliei.

Deși dăduseră semne de viață încă din finalul celor 90 de minute, la actiunea lui Nani și Quaresma, lusitanii au înviat total în prelungiri. Nu se știe ce le-a spus D.D. jucătorilor săi înainte de cele două reprize de prelungiri, cert e că francezii au scăzut din nou ritmul și au fost taxați. Golul lui Eder, primul la națională, a venit logic, pe fondul dominării echipei lui Fernado Santos. Surpriza a fost totală. Nu a fost triumful fotbalului spectacol pentru că spectacolul nu a fost chiar la el acasă la această ediție a Campionatului European. Dar nici al antijocului, așa cum se vorbește de aseară încoace.

Franța ar fi putut câștiga dacă ar fi avut pe bancă un antrenor care să simtă mai bine echipa. Care să intervină atunci când trebuie și care să mizeze și pe altceva decât talentul individual. Deschamps nu a reușit să facă Franța să joace colectiv, iar aici e numai vina lui. Franța are nume, dar nu are echipă.

În schimb, Portugalia are echipă. Și mai are un antrenor cu idei bune. Diferența dintre Portugalia învinsă acasă de Albania, în preliminarii, și Portugalia triumfătoare la Paris este diferența dintre Paulo Bento și Fernando Santos. Ambii au jucat fără Cristiano Ronaldo.