Fotbalul cu lacătul pus

Într-un fotbal tot mai rapid, mai precis şi mai tehnic, care devorează fără milă orice fel de record, există şi antidotul perfect. Fotbalul închis, cel care nu tinde decât spre recorduri la propria poartă. Tactica ermetică, aplicată perfect. Mecanismul impenetrabil.

Diego Simeone este antrenorul cu cea mai spectaculoasă ascensiune din ultimii 4 ani, în fotbalul european. A luat-o pe Atletico de pe 7 şi a luat Cupa Uefa în primul său sezon. În 2013, a cîştigat cupa Spaniei şi a terminat pe locul 3 în campionat. Un an mai târziu, lua titlul şi juca finala Ligii. Un destin pe care Cholo şi l-a croit cu cea mai compactă echipă din fotbalul european.

Antidotul său la cei mai grei adversari posibili într-un campionat, coloşii Spaniei, a fost un mecanism care uimeşte prin simplitatea şi, totuşi, prin eficienţa sa debordantă. O tactică şlefuită şi perfecţionată în câţiva ani, într-o echipă în care Simeone şi-a lăsat pregnant amprenta. O amprentă lăsată şi în sufletul suporterilor, în general umiliţi în ultimul deceniu, dar care au asistat uluiţi cum, în doar 3-4 ani, li se îndeplineşte fiecare vis. Pe rând.

Simeone foloseşte un modul 4-4-2, dar nu clasic. Foloseşte 3 mijlocaşi centrali de mai multe tipuri, dar cu sarcini asemănătoare. Toţi recuperează, toţi pasează, toţi trag la poartă. Toţi se apără, toţi atacă. Fundaşii de bandă sunt ca două ciocane care pot percuta, la nevoie, în permanenţă cu centrări. Atletico este echipa care sacrifică orice fel de spectacol dar îşi sufocă adversarul într-un stil tulburător. Linia de mijloc este o maşină de tocat pase. Cea mai combinativă echipă din Europa, Barcelona, a simţit-o cel mai rău: N-a câştigat decât o dată în ultimele 6 meciuri.

În faţa liniei de trei mijlocaşi sunt doi jucători compleţi. Creează, finalizează dar fac un travaliu imens, pentru că şi ei se apără. Aproape de fiecare dată, pe aceste posturi, Simeone face modificări într-un meci, indiferent de scor. Iar când Simeone schimbă ceva, se simte imediat. Atletico e o echipa care NU VREA să atace, dar atunci când se răzgândeşte, prinde câteva minute extrem de intense. La asta, se adaugă şi goluri multe din faze fixe.

Pentru un fost mijlocaş central de meserie în Serie A, de la recuperare pleacă totul. De acolo, îmbină perfect calităţile jucătorilor săi care, de multe ori, par limitaţi. Dar asta doar pentru că nu se abat niciodată de la scenariul aplicat de antrenor. Pentru el, jucătorii săi nu sunt foarte buni, sunt geniali.

Şi aşa, datorită lui Simeone, falsul antifotbal devine fascinant şi eficient. În Italia, Sinişa Mihajlovic a făcut din echipa sa un mecanism asemănător, care însă pare că abia a ieşit din starea de prototip şi a intrat la producţia de serie, testat însă mult prea puţin. Chiar şi aşa, Sampdoria a învăţat mai întâi să nu piardă şi astfel a ajuns să aibă cea mai bună apărare după cea a campioanei Juventus și cea a Romei.

Câteodată, succesul în fotbal nu înseamnă doar să dai goluri cu nemiluita. Pentru doi coechipieri la Lazio, în ultima epocă de glorie, succesul înseamnă să strici, pe cât posibil ce fac alții. Simeone a reușit. Mihajlovic e pe cale să o facă, după aceeași partitură.