Vali Moraru: "Blestematul timp"

Idolii ţi-i alegi în copilărie. Deschizi ochii vrăjit de frumuseţea şi magia fotbalului şi-ţi alegi oamenii care se apropie cel mai mult de inima ta. Oamenii care îţi ating cumva sufletul de copil prin ceea ce fac pe teren. Oamenii pe care îi ridici cu puterea minţii proaspete la statutul de semizei.

Am deschis ochii (pentru ca imediat să-i inchid la loc şi să visez în voie) cu Argentina ’78, cu Fillol, Passarella, Ardiles şi, mai ales, Mario Kempes. Şi multe, multe, foarte multe papelitos. Am continuat visul cu Brazilia lui Zico, Falcao şi Socrates, cu Scifo şi Caniggia, cu Waddle şi Lineker, cu Paolo Rossi, Platini, Giresse şi Tigana, cu Blohin şi Careca, cu fraţii Laudrup, Matthaeus, Littbarski şi Rummenigge, cu Boniek, Roberto Baggio sau Paul Gascoigne. Şi atâţia alţii.

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru portari, am plonjat spectaculos prin casă cu N’Kono, Arconada, Zoff, Dasaev, Pfaff, Zubizarreta, Preud’homme şi, mai ales, cu Ţeţe Moraru.

Dar deasupra tuturor este unul singur, cel mai bun, cel care a scris poveştile cele mai frumoase: Diego Armando Maradona. Doamne, cum îmi suna în minte pe atunci numele lui: DIEGO ARMANDO MARADONA! Şi
ARGENTINA, CAMPEON! Visele nu ar fi fost complete fără ai noştri. Cum să iubeşti fotbalul fără să-i iubeşti pe Balaci şi Cămătaru, pe Gică Popescu şi Sabău, pe Lăcătuş şi Balint, pe Răducioiu şi Ilie Dumitrescu? Dar, in primul rand, fara povestile scrise de Gica Hagi?

Apoi, idolii au fost din ce în ce mai rari. Pe cand îi făceam copilăriei cu mâna idolii au devenit pe nesimţite "doar" mari fotbalişti care mă încantă. Unul singur m-a facut sa retrăiesc sentimentele şi visele din copilărie. Nu e nici portar şi nici mingicar să-ţi ia ochii.

E Steven Gerrard. Omul pentru care pasa e curată, tackling-ul e ca la carte iar şutul e nemilos. Omul care nu a luat nici măcar un titlu de campion în Anglia, dar care a făcut posibilă noaptea aceea magică de la Istanbul. "Le dă coechipierilor o încredere nemăsurată. Asta nu se poate învăţa, cu asta te naşti" – spunea un artist, Zidane, despre Gerrard.

L-am întâlnit o singură dată, pe 5 noiembrie 2003, cu o seară înainte ca Liverpool să facă 1-1 cu Steaua în Cupa UEFA. Liverpool aterizase pe Băneasa. Apăruseră telefoanele mobile dar, la naiba, erau doar telefoane, nu aparate foto! Aşa că nu am făcut nici o poză cu el. Interviu… nici vorbă, nimeni din delegaţia lor nu a vorbit la aeroport. Aşa că m-am mulţumit să-l bat uşor pe umăr când a trecut pe lângă mine şi să-i spun simplu că-l admir. Zâmbetul lui, chiar şi de complezenţă, face mai mult în visele mele de copil îndrăgostit de fotbal decât orice selfie.

Steven Gerrard împlineşte azi 37 de ani. Vorba lui Totti: "Blestematul timp!" Dar, de multe ori, tocmai trecerea timpului face ca poveştile să fie şi mai frumoase.

Mă găseşti şi pe pagina oficială de Facebook Vali Moraru.