Video Exclusiv Iasmin Latovlevici, la Interviurile Digi Sport. ”Am mers în halat de baie la o ședință a lui Dan Petrescu”

• UCL: Bayern Munchen - Bodo/Glimt, joi, 22:00, DGS 1

• UCL: Fenerbahce - Roma, joi, 19:45, DGS 1

Iasmin Latovlevici a făcut parte din ultima noastră echipă în Champions League. A câștigat cinci titluri în România, cu Steaua și CFR Cluj, și unul în Turcia, cu Galatasaray. A jucat și la echipa națională. Dar povestea lui cea mai impresionantă e cea din spatele terenului.

”Ca jucător, am fost 80 la sută muncă”. Iar restul ambiție. Sau poate chiar invers. Avea astm, nu putea respira și dormea noaptea stând pe scaun, de teamă să nu se sufoce în somn. A continuat, însă, să alerge, în ciuda faptului că medicii i-au spus că e exclus să poată face sport. A stat cinci ani la internat, cinci ani de supraviețuire cu bullying-ul celor mai talentați. Adică mai toți. Dar a continuat să se antreneze, cu obsesie, uneori până se lăsa întunericul și nu mai vedea mingea. Când a trecut de la juniori la seniori, a mers cu trenul prin toată țara ca să dea probe. A fost la cinci echipe, a fost respins de fiecare dată. Și de fiecare dată a luat-o de la capăt. Ca un veritabil ”Forrest Gump” de România.

Acum, e antrenor. ”Unul care vrea să ducă jucătorul la limita cedării, iar apoi să-l ridic și să-i aduc aminte de ce face toate aceste sacrificii”. La Interviurile Digi Sport, Latovlevici își aduce aminte de toate obstacolele pe care a fost nevoit să le depășească, dar și despre cele mai frumoase sau amuzante momente din carieră. Cum era să leșine la primele antrenamente cu Neubert, cum erau amenzile lui Reghecampf, sau cum s-a dus în halat de baie alb la o ședință tehnică a lui Dan Petrescu.

Digi Sport: Ce faci, Lato, cum mai ești?
Sunt super bine, fizic și mental, din toate punctele de vedere. Nu cred că am nicio problemă. Și dacă ar fi vreo problemă, e bine venită.

Ți-e dor de probleme? Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se îndeplinească.
Nu neapărat că mi-e dor, dar orice se rezolvă până la urmă. Important este să fii axat pe soluții, nu pe probleme. În ultimii ani, am început să mă concentrez exact pe asta. Orice situație o văd ca pe o oportunitate, să văd cât de abil sunt, cum mă adaptez, cum merg înainte.

Profesional, cum merge? Ești antrenor la juniori.
Destul de bine. Tocmai am terminat licența și sunt foarte bucuros. A fost un drum frumos. M-am lovit de partea academică, trebuia să fac facultatea și am tratat totul foarte serios.

Cât de serios?
Foarte serios. Eram în fiecare zi la cursuri. Chiar și directorul facultății m-a întrebat: „Tu chiar vii zilnic?’. I-am spus că, dacă nu am altă treabă, vreau să fiu prezent, pentru că sunt foarte multe lucruri interesante. La kinetoterapie, fiziologie, toate aceste materii te ajută să înțelegi cum reacționează corpul și cum trebuie să lucrezi.

Ce fel de antrenor ești sau vrei să fii?
Foarte dur. Dar în sensul pozitiv. Îmi place să provoc jucătorul, să-l duc până aproape de limita cedării, iar apoi să-l ridic și să-i aduc aminte de ce face toate aceste sacrificii.

Când ai început să mergi la sală și când ai realizat că este atât de importantă?
Pe vremea când eram la Timișoara. L-am văzut prima dată pe Alin Stoica. Eram copil și, normal, urmărești modele. Țin minte că Alin venise din Belgia și era incredibil de puternic. L-am văzut făcând tracțiuni, iar spatele lui era impresionant. În momentul acela mi-am spus: „Vreau și eu să arăt așa’. Atunci am început să merg și eu la sală. Iar apoi am avut câteva accidentări mici, care m-au făcut curios să înțeleg de ce apar și cum pot fi prevenite.

Concurent cu Deac la sala de forță

Cam cât timp petreceai, în medie, la sală?
La Pitești, de exemplu, la finalul carierei, dacă nu reușeam să fac sala la stadion, mergeam la sala din cartierul unde locuiam, apoi plecam direct la antrenament. De regulă făceam cam o oră înainte și încă o oră sau o oră și jumătate după antrenament. În plus, sala îți oferă o satisfacție aparte. La un joc pe telefon primești plăcerea imediat, când termini un nivel sau o misiune. La sală este invers. Te chinui, muncești, iar senzația aceea de bine vine după. Simți că ai făcut ceva bun pentru corpul tău.

Ai avut vreun coleg care să țină pasul cu tine?
Am avut foarte mulți colegi serioși. La Steaua au fost destui, iar la CFR Cluj, de exemplu, Ciprian Deac era zilnic în sală.

Între tine și Deac cum era?
Cip era foarte serios, dar avea stilul lui de lucru. Eu lucram într-un fel, el în altul. Cu timpul am înțeles că fiecare organism reacționează diferit și că nu trebuie să încerci să schimbi pe nimeni. Am pățit-o și la echipa națională. Încercam să trag după mine doi colegi să vină la sală și, la un moment dat, mă simțeam eu prost insistând și mi-am dat seama că singurul pe care trebuie să-l schimb sunt eu. Atunci am decis că, dacă cineva vine din proprie inițiativă și mă întreabă, îl ajut cu mare plăcere. Dacă nu, nu este treaba mea.

A renunțat la regimul fără carne

Cât de importantă este alimentația? Știu că și aici ești foarte atent.
Este poate cel mai important lucru. În perioada în care jucam în Turcia am renunțat, fără să-mi propun neapărat, la carne. Am observat că inflamațiile dispăreau mult mai repede. Puteam să joc meci după meci și nu aveam probleme. Chiar dacă terminam un meci cu o lovitură la coapsă sau la gambă, a doua zi durerea era deja mult redusă. Dar apoi am revenit să mănânc carne.

De ce?
Nu mai aveam putere. Ori greșeam eu ceva, ori nu făceam ceva cum trebuie, dar nu mai aveam energia pe care o simțeam înainte. Oamenii care aveau grijă de mine îmi spuneau: „Pune mâna și mănâncă carne!’. Făceam tot ce ținea de antrenament, de somn, de recuperare, însă simțeam că îmi lipsește ceva. Până la urmă am revenit la carne și m-am obișnuit din nou. Așa mă simt bine.

Cum ești acum cu alimentația?
Înainte, în România, mă antrenam după ce mâncam micul dejun și, privind în urmă, nu cred că era cea mai bună variantă. Eu nu-mi ascultam corpul, ci făceam ce mi se spunea: „Mănâncă, ai nevoie de energie’. Când am ajuns în Turcia, după operația la genunchi, am început să reduc carbohidrații. Și îmi aduc aminte că, într-o zi, m-am trezit târziu, eram obosit și n-am mai avut timp să mănânc înainte de antrenament. Mă așteptam să fie dezastru, dar, surprinzător, a fost unul dintre cele mai bune antrenamente. Atunci am început să experimentez și să-mi ascult mai mult corpul.

Ca jucător, a fost 80 la sută muncă și restul talent

Cum arată concret meniul tău acum?
Dimineața încep obligatoriu cu apă, lămâie și miere, o miere de foarte bună calitate. Apoi, la prânz, încerc să am o masă consistentă, cu multe legume și, de multe ori, o felie de pâine neagră. Totul depinde însă de ora la care am mâncat cu o seară înainte și dacă dimineața merg sau nu la sală. Seara încerc să mănânc până în ora șapte. Nu îmi iese întotdeauna, dar, în general, cina este foarte ușoară sau, de multe ori, nici nu mai mănânc.

Pare că nu mănânci mai deloc din ce spui…
Acum, da. Dar trebuie să ținem cont că nu mai sunt jucător. Mănânc în funcție de cât mă mișc în ziua respectivă.

Cât a fost talent și cât a fost muncă în cariera ta? Dacă ar fi să pui procente.
Cred că 80% a fost muncă. Muncă, voință și disciplină. Nu vreau să spun suferință, pentru că eu îmi doream foarte mult să ajung la un anumit nivel.

Medicii i-au spus că sportul este exclus pentru el

Povestea ta este cu atât mai impresionantă cu cât ai avut probleme de sănătate în copilărie. Cum ai trecut peste ele?
La început îmi era foarte greu. Eram pe tot felul de tratamente. Părinții încercau mai degrabă variante naturiste, pe bază de plante. Mergeam la oameni care preparau diferite combinații de ierburi.

Și funcționau?
Da, m-au ajutat. Îmi aduc aminte de un domn din Timișoara care îmi făcea niște picături. Eram foarte mic, dar țin minte că, atunci când venea toamna sau primăvara și începeau schimbările de temperatură, aveam probleme serioase cu respirația. Dormeam în fund, nu mă întindeam pe spate, pentru că mi-era frică să mă asfixiez. Și nici nu le spuneam părinților.

Cum ai depășit problema?
Mai mult timpul a rezolvat-o. Eu eram prea mic să înțeleg ce se întâmplă. Părinții mă duceau la doctori, iar medicul de familie chiar le spusese că sportul este exclus pentru mine. Când alergam, tușeam foarte tare și respiram greu. Eu, însă, am continuat. Mă mai opream, apoi porneam din nou. Cred că m-au ajutat continuitatea și faptul că nu m-am speriat. De multe ori am ignorat chiar și sfatul medicilor. Corpul are o putere extraordinară de adaptare și de vindecare dacă îi dai timp.

Ai stat și cinci ani la internat. Ce le-ai spune copiilor de astăzi, care poate se plâng de condițiile pe care le au?
Le-aș spune doar să-și imagineze foarte clar ce vor să devină și să înțeleagă că orice obiectiv are un preț, e un troc. Pentru orice există un sacrificiu. Eu, când am ajuns la internat, eram foarte slab pentru nivelul de acolo. Ceilalți erau mai bine pregătiți, aveau o tehnică mai bună și veneau din medii unde se lucra mai organizat. Eu chiar aveam o tehnică foarte slabă, ca să nu zic execrabilă. Țin minte că m-am dus să joc tenis cu piciorul și m-au bătut de n-am știut de capul meu. Atunci au început și poreclele, glumele, bullying-ul. Mi se spunea în toate felurile. La început te afectează, dar după aceea te călești.

Ce porecle?
Vai de capul meu, multe… Păi din cauza formei feței, îmi ziceau ‘Banană’. Apoi ‘Maimuță’. În toate felurile. Dar revenind, îmi aduc aminte că nu puteam să fac nici măcar două duble cu capul. Nu puteam. Mi-am pus în cap că trebuie să recuperez prin muncă. Și am exersat în continuu. Am început să joc tenis cu piciorul în fiecare zi. Luam bătaie, dar nu plecam de pe teren. Jucam ore întregi, uneori pe pariu, pentru o merdenea. Și ajunsesem de la a lua bătaie de la toți să nu mai ies de pe teren. Nu prea putea să mă mai bată nimeni. Pentru că asta făceam toată ziua. Antrenament, apoi tenis cu piciorul și control la perete.

A fost la un pas să se lase de fotbal

Ce alte momente grele ai fost nevoit să depășești? Au fost momente în care ai fost aproape să renunți la fotbal?
Da. Am avut o perioadă foarte grea, când trebuia să fac pasul la seniori și nu-mi găseam echipă. M-am dus la Divizia C, mi-au zis că nu pot să-i ajut, am plecat de acolo. După aia am fost la Salonta, am stat două săptămâni, n-am rămas nici acolo. Apoi la un trial la Buzău, n-au mai zis nici ei nimic. După, am venit cu trenul personal până la București, m-a și păcălit cineva atunci în gară de 100 lei, iar de acolo la CFR Cluj. Era antrenor domnul Șunda. M-am antrenat două săptămâni acolo, am jucat un amical la Alba Iulia și am dat gol cu capul, dar s-au luat vreo patru goluri din cauza mea. Și mi-a zis omul: ‘Păi, bă, copile, degeaba dai tu un gol dacă iau patru din cauza ta. Du-te acasă!’. De la Cluj am plecat la Brașov, unde era domnul Mulțescu, care tot așa, m-a chemat la el în birou după vreo săptămână: ‘Copile, îmi pare rău, dar n-ai cum să mă ajuți, că noi vrem să promovăm…’. Deci au fost vreo patru sau cinci refuzuri din astea în serie.

Dar nu te afectau?
Atunci când m-am întors cu trenul la Timișoara, în seara aia… Că eu duc foarte multe, dar la un moment dat, când mi se pune pata, sunt dispus să renunț la orice. Și m-a sunat atunci cineva să mă duc la Herculane. ‘Nu mă mai duc nicăieri…’. ‘Hai, mai încearcă una!’. ‘Bine, mă, mă duc și aici’. Și m-am dus, era CFR Timișoara, echipă de Liga a doua. Și parcă și acum îmi aduc aminte, era un antrenament fizic. Eram peste 30 de jucători și aveam alergări în jurul terenului. Și i-am lăsat în spate vreo 2-3 ture. Iar Stelu Gherman, antrenorul, a fost încântat. Problema e că nu jucasem de ceva timp și aveam dificultăți cu orientările. Și la primul amical am fost catastrofă. La pauză m-a scos. Nu aveam contract semnat. ‘Sârbule, n-ai cum să joci așa la mine’.

Și ce ai făcut?
A mai trecut o săptămână de pregătire cu ei, iar la primul meci care a urmat nu m-a băgat. Nici la al doilea. Și la al treilea a venit antrenorul, a anunțat titularii și a aruncat maieurile pentru rezerve – care prindem, că eram mai mulți decât maieuri. Și eu n-am prins. Și stăteam așa… Dar s-a supărat unul și l-a aruncat, a zis că pleacă dacă nu e titular. ‘Dă-mi-l, mă, mie!’. Îmi aduc aminte, mergeam spre banca de rezerve, nu aveam loc nici acolo să stau de cât de mulți eram. M-am pus jos, lângă. În minutul 30 și-a rupt nasul fundașul stânga. Antrenorul nici nu ne cunoștea bine pe cei care eram rezerve: ‘E, mă, vreunul fundaș stânga pe aici?’. Și a zis unul dintre jucători, cu care am rămas prieten: ‘E sârbul!’. Intru, dau pasă de gol și joc fantastic. Așa a început totul. Am semnat la Divizia B și a început ușor-ușor urcușul.

Putea ajunge la Rapid sau Dinamo înainte de Steaua

Dacă s-ar face un film despre viața ta, care ar fi cele trei momente care n-ar trebui să lipsească?
Păi acesta e unul dintre ele… că dacă stau să mă gândesc acum, să-ți spună cineva de șapte ori ‘nu’ și tu să muncești la fel? Alt moment a fost în Turcia, când am semnat cu Genclerbirligi și nu mi-a convenit că nu mă băga la început, era să vin cu coada între picioare. Dar nu voiam să renunț, aveam chestia asta că nu pot să dau greș. Și stăteam numai supărat. Până când într-o zi am făcut click. Dacă eu sunt atât de bun pe cât cred, atunci antrenorul cât de slab ar fi, vrea să câștige. Și nu te bagă pe tine, Latovlevici, dacă ești așa de bun? Așa că am dat filmul înapoi și mi-am dat seama cât de slab sunt eu. Aveam atitudine zero. Veneam nemulțumit că mâncare nu e bună, că se roagă aia la șase dimineața. Păi ce treabă aveam eu cu ăia? Eu am venit cu un scop, să joc, să rezist. Că eu mi-am pus un obiectiv atunci, în avion. Un an, un an-jumătate și să plec la una dintre cele trei mari. Ceea ce s-a și întâmplat până la urmă. Dar și după ce am renunțat la mulți bani…

Când ai venit la Steaua, ce oferte ai avut?
Era o discuție atunci, zicea domnul Marian Iancu să facă un calup de jucători tineri care să meargă la Rapid. Și la Dinamo a fost o variantă să mă duc. Țin minte că eram la stomatolog când m-a sunat domnul Marian Iancu și m-a întrebat dacă vreau să merg la Dinamo. Aveam 19 ani. Poate nu știu nici acum multe, darămite atunci… Nu am știut ce să zic, dar nu s-a mai făcut. Și am ajuns la Steaua, venise domnul Pițurcă, adusese vreo 15 jucători. Eu eram al 15-lea. Era cumva o perioadă de tranziție. Veneau jucători și erau pur și simplu zdrobiți de atenția de la echipa asta. Aveai nevoie de o anumită disciplină, pe care mulți nu puteau să o ducă.

Te-ai gândit ce puteați realiza ca echipă dacă mai rămâneați împreună un an-doi după ce ați intrat în Champions League?
Eu cred că puteam să jucăm o semifinală, o finală în Europa. Deja ne confruntasem cu nume tari, aveam experiență, eram cam același grup.

Era să leșine la primele antrenamente cu Neubert

Cum a fost întâlnirea cu Tomas Neubert? Cum ai primit, la început, metodele lui?
Prima dată a fost cum a fost, dar a doua oară a fost chiar mai greu. Și eram conștient că va fi mai greu. Țin minte că stăteam în cameră cu Tătărușanu și îi spuneam: „Câine, pregătește-te, că vin ăștia să ne ia gâtul!’. El râdea de mine, ‘cine să vină?’, dar i-am spus: „Ascultă-mă. Am câștigat campionatul la 20 de puncte. Crezi că o să te lase cineva așa? Dacă tu ai ajuns sus, de ce să nu vrea și ceilalți să te bată?’. Asta era gândirea mea. Toată lumea voia să demonstreze ceva împotriva Stelei.

Atunci a fost prima dată când ați făcut celebrul TRX Cardio?
Da. Vai de capul meu... Cred că voia să introducă ceva nou și să experimenteze. Țin minte că eram în Ghencea și ne-a spus că urmează un antrenament foarte greu. Mai întâi am intrat în sală și am început exercițiile. Țin minte că în stânga mea era Szukala. Eu cu sărituri, cu tras, totul la intensitate. Szukala îmi șoptea: „Oprește-te, că e prea greu!’, iar eu îi răspundeam: „Lasă-mă, că le duc!’. Nu le-am dus. Cred că trebuia să rezistăm 15 minute, dar nici nu mai știu dacă am terminat zece. În momentul când am ieșit din sală și corpul a început să sesizeze ce temelie i-am dat, îmi venea să vomit, îmi tremurau picioarele, simțeam că nu mai pot. Apoi am intrat pe teren la 5 cu 2 și, la primul exercițiu, cred că Tănase mi-a dat o pasă și nici nu mai puteam să mă mișc. Am lăsat mingea să treacă. A fost ceva crunt. Dar acolo am înțeles ceva. De multe ori jucătorul încearcă să mai păcălească, pentru că-și cunosc limitele. Eu nu aveam limite, voiam să le testez. Până nu cădeam, nu mă opream.

Glumele cu colegul de cameră Tătărușanu

Echipa aceea a Stelei a rămas un reper din punct de vedere al pregătirii fizice. Simțeați și voi că, atunci când întâlneați cele mai bune echipe din Europa, nu exista diferență la acest capitol?
Nu exista nicio diferență. Din punct de vedere fizic, de multe ori chiar le dominam pe multe. La dueluri și la contact eram la același nivel. Diferența apărea mai degrabă la eficiență. Noi aveam trei ocazii și le puteam rata pe toate trei, iar ei aveau două și înscriau una. Acolo se făcea diferența.

Spuneai că ai fost coleg de cameră cu Ciprian Tătărușanu. Din exterior păreți foarte diferiți. Cum era relația dintre voi?
Păi suntem foarte diferiți. După meciuri vorbeam până la trei-patru dimineața. Analizam tot: fiecare greșeală, fiecare fază. Bineînțeles, exista și foarte multă caterincă. Era bullying în continuu, ne luam peste picior non-stop. ‘Te-a făcut ăla, ești o pușcărie’. ‘Toată ziua stai în sală și te-a dat la o parte scheletul ăla’. ‘Non-stop numai accidentat ești!’. Chestii de genul ăsta. Dar era un grup incredibil, toți acceptau glumele și nimeni nu era supărăcios.

Chipciu joacă și acum. Cum reușește?
Asta pentru că el a ales să facă asta. Eu, în schimb, încă de la 19 ani, când am semnat primul contract de profesionist, îmi spuneam că pe la 35 de ani vreau să mă las. Cumva îmi programasem lucrul ăsta în minte. Iar pe la 35 de ani au început să apară durerile și am simțit că se apropie finalul. Apoi a venit și perioada de la Petrolul, cu circul ăla cu suporterii, și am spus că ajunge.

Tătărușanu cel mai elegant, Rusescu cel mai petrecăreț

Vorbeam de perioada aceea și de colegii de atunci. Cine era cel mai elegant?
Probabil Tătărușanu, deși mai încercau mulți. El și acum este foarte atent la partea asta. Eu nu prea pun preț pe haine, el îmi făcea și nodul la cravată. De fiecare dată când ne îmbrăcam înaintea meciurilor din cupele europene, îți dai seama că eram mereu batjocorit. Eu și Popică (n.r. Adi Popa). Ne spunea Tătă: „Păi nu vedeți, mă, cum stă pe voi costumul? Uitați aici, mare, elegant, peste 1,80 metri!’. Era numai caterincă.

Cine avea cel mai mare succes la fete?
Nu prea știu. Mulți aveau iubite sau soții. Dar cred că Tase (n.r. Cristi Tănase). El avea tot timpul din lume să iasă și în oraș. (râde)

Cine era cel mai petrecăreț?
Cred că Ruse (n.r. Rusescu). Lui i se aprindeau repede călcâiele. Și de multe ori îi mai spuneam când mergeam la vreo nuntă: ‘Vezi să nu-ți sară tocul de la pantof!’.

Cine era cel mai superstițios?
Eu, unul, nu aveam nicio superstiție. Din contră, dacă cineva îmi spunea că un lucru aduce ghinion, parcă îl făceam intenționat, să văd că se întâmplă exact invers. Nu cred în superstiții. Cred în obiceiurile bune, în felul în care te pregătești și în capacitatea de a te autoanaliza. Acolo se face diferența.

Cine făcea cele mai multe farse? Îți aduci aminte de vreuna?
Nu mai știu exact cine mi-a tăiat mie ghetele odată, dar cred că, la un moment dat, i-am tăiat și eu mănușile lui Cezar Lungu.

Te-a criticat vreodată Gigi Becali? Te-a sunat să-ți reproșeze ceva?
Nu. Pe vremea aceea nici nu exista cum e acum. Atunci, când te suna patronul, era groasă. Te gândeai că se pot întâmpla două-trei lucruri: ori te dă afară, ori îți prelungește contractul, ori este vreun ultimatum. Nu exista ideea să te sune doar să te întrebe ce faci.

Ce jucători din campionatul României crezi că ar putea face față în străinătate din punct de vedere fizic?
Foarte greu de spus. Poate Olaru. Dar acolo este un cu totul alt mod de lucru. Îmi aduc aminte că Alex Chipciu m-a sunat când eu eram în Turcia, iar el în Belgia, și mi-a spus: „Ce făceam noi la 27 de ani, copiii de aici fac la 15-16 ani’ După aceea ne mirăm că juniorii lor îi dau la o parte în teren pe ai noștri.

Cum erau ședințele tehnice ale lui Ilie Dumitrescu

Ai lucrat cu mulți antrenori, printre care și Ilie Dumitrescu. Ce îți vine în minte când te gândești la perioada aceea?
Îmi aduc aminte de ședințele lui, erau super. Atunci unii jucători râdeau, poate, dar avea dreptate. Și eu acum când vorbesc câteodată cu jucătorii mei, îi văd că se uită prin alte părți, după păsări. Am impresia că nu asimilează. Dar când vorbea cineva cu experiența lui Ilie Dumitrescu, eu m-am pus în primul rând, odată, ca să văd ce se întâmplă, să fiu bine la meci. Și se lua de unii: ‘Unde te uiți? Când vorbesc, te uiți în ochii mei!’. Avea dreptate.

Dar când te-ai dus la o ședință tehnică a lui Dan Petrescu în halat de baie cum a fost?
(n.r. râde) Acum pare haios, dar atunci nu prea a fost. La CFR, echipamentul de antrenament și cel de prezentare semănau foarte mult. Într-o zi am terminat antrenamentul, m-am uitat la ceas și am zis că mai am timp până la ședință. M-am dus la duș, iar hainele murdare le-am aruncat afară, cum făceam de obicei, ca să le ia magazionerul. Doar că eu ca tăntălăul le-am luat pe toate și le-am aruncat și pe cele cu care trebuia să merg la ședință. Când am ieșit din baie și am realizat ce am făcut, m-am tăiat de la jumate în jos. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat și ce s-ar putea întâmpla în continuare. ‘E groasă’, zic. Mai erau câteva zeci de secunde până începea ședința. Mi-am luat halatul și am plecat. Imaginează-ți sala cu videoproiectorul și eu în centru, toți ceilalți așezați, îmbrăcați la fel, iar eu în halat alb fix în mijlocul lor. Toți în gri și eu oaia în alb. Alex Chipciu era lângă mine: „Tu ce faci, mă?’. Eu îi spuneam: „N-am ce să fac, mă, n-am alte haine! Dacă zice ceva, mă ridic și ies’. Ăștia nu mai puteau de râs. Mă așteptam în orice moment ca Dan Petrescu să se ia de mine. Ședința a început, eu stăteam în halat și mă întrebam de ce nu spune nimic, nu mă vede? După ședință m-am dus la el și mi-am cerut scuze. ‘Stai, mă, liniștit’, mi-a zis. Eu n-aș fi putut fi așa în locul lui…

Amendat cu 500 de euro de Reghecampf

Care a fost cea mai mare prostie pentru care ai fost amendat?
Prima amendă am luat-o în cantonamentul din Austria. Reghecampf a venit din prima zi cu reguli foarte clare: cine întârzie plătește 500 de euro. La început au întârziat frații Costea, parcă, au dat bere la băieți. Apoi a venit și rândul meu și al lui Tătă, că eram colegi de cameră. Ne-am trezit târziu într-o dimineață și când am fugit pe hol să ajungem la masă, maseurul deja râdea: „Nu mai veniți, că a zis să nu mai veniți, că ați întârziat. Aveți amendă!’.

Și cât a fost amenda?
Păi, 500 de euro. Dar, sincer, cred că acela a fost momentul meu de activare. Atunci am simțit că lucrurile sunt serioase. La ședință, Reghe mi-a spus foarte clar: „Dacă nu te schimbi, nu mai joci niciodată la echipa asta. Și nici nu mai ești căpitan’. M-a lovit foarte tare. Și ne-a trimis să ne antrenam în spatele porții. Dar știi cum făceam sprinturi în spatele porții? Fugea gazonul de sub noi. Nu ca să demonstrez ceva, ci pentru că simțisem pericolul și înțelesesem mesajul.

VIDEO Iasmin Latovlevici, la Interviurile Digi Sport

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Etichete: iasmin latovlevici , radu dragut , bogdan pop , interviurile digi sport

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News