"Trăim ultimele zile cu Rapid în viaţă...", s-a auzit o voce imediat după ce ştirea cu falimentul iminent al Rapidului a explodat în redacţia Digi Sport.

E greu să anticipezi dispariţia unei entităţi chiar şi atunci când vorbim în termeni juridici şi nu biologici. Entitate sună rece şi depersonalizat, mai ales atunci când se discută despre un club perceput de mulţi ca a fi o stare de spirit sau chiar o raţiune de a exista. În numele unei iubiri de multe ori doar declarate, drumul de la farmecul vieţii la iminenţa morţii a fost ars în doar zece ani, iar Rapid a fost sinucis pas cu pas. De suporterii săi, de diverşii patroni, conducători ori jucători care s-au perindat pe acolo. Pasională, dar tot moarte se numeşte...

Şi spuneam mai devreme zece ani, raportându-mă la sezonul de maxim al Rapidului modern în Europa şi la sfertul de Cupa UEFA cu Steaua. De acolo, paradoxal, în loc să evolueze, echipa a intrat pe o pantă care ar putea avea drept punct terminus data de 4 martie 2016, atunci când judecătorii ar putea hotărî intrarea în procedura de faliment. Adică sfârşitul. Din ce în ce mai multe voci susţin asta.

Unda de şoc a dispariţiei, nu atât a Rapidului, cât a unui alt brand de acest fel se va resimţi în întreg fotbalul. Pentru că vorbim de dispariţa unui alt reper, de încă o pierdere a identităţii. Sportul este cu şi despre poveşti de acest gen, despre pasiune transmisă genetic, despre resorturi nebănuite, despre trăiri care nu pot fi explicate în cuvinte. După Piteşti, după Craiova, după Timişoara, după Arad, după Reşiţa, după Hunedoara, după Bacău, după Baia Mare, după Bistriţa şi după atâtea alte şi alte echipe, vine rândul Rapidului (Galaţiul, Clujul ori Ploieştiul nu sunt nici ele departe). Falimentul unui întreg sistem, a unui management după ureche, a unei politici neadaptate realităţii şi rigorilor ei.

E trist. E doar un nume pe acest pomelnic al fotbalului românesc. Cel mai sonor şi, teoretic, cel mai iubit altfel. Prea divizaţi, prea măcinaţi de orgolii mici şi nemeritând contemporaneitatea cu o asemenea echipă, aşa-zişii rapidişti de pe pământ lasă Rapidul pe mâinile galeriei din Ceruri... Acolo, lucrurile sunt clare: de la a doua şi până la peluză se aude vocea răguşită şi autoritară a Geamgiului, acolo se dansează în ritmurile trompetei lui Tudorică, acolo compune şi cântă Moţul Pittiş, acolo joacă titulari Nae Manea, Sandu Neagu, Giussy Baratki, Filote ori Teo Codreanu... Acolo face poze Teo Maftei... Sunt uniţi în nemurire!

Chiar dacă pe 4 martie se va da un alt termen, va fi o nouă amânare sau cine ştie ce, e din ce în ce mai greu de crezut că se va obţine altceva decât prelungirea agoniei. E cert că rapidiştii trăiesc din amintiri şi coincidenţa face ca Lucian Ionescu să îşi lanseze cartea "Nae Manea, legenda" tocmai la începutul lui martie. Pe Giuleşti, copiii din generaţia mea au crescut cu o bucată de cearceaf pe care scria cu o literă de-o şchioapă: "Rapid, iubire fără sfârşit!". Ajunşi între timp oameni maturi, ei se văd nevoiţi să accepte realitatea şi capătul de drum. De aici încolo începe legenda şi poveştile cu "A fost odată!".