Ronaldinho, fostul fotbalist

Prinși cu El Clasico, cu weekend-ul, cu echinocțiul de primăvară și cu tot felul de griji cotidiene, aproape că ne-a scăpat că sâmbăta trecută a fost ziua lui Ronaldinho. A împlinit 35 de ani, prilej pentru toată lumea de a constata ce repede trece timpul, dar și de a-și reaminti că aniversăm unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. Care însă nu a putut să ocupe locul meritat în această istorie, loc pe care talentul imens l-ar fi impus. Și asta din motive ce țin numai de el. Astăzi, la 35 de ani, Ronaldinho e un ex-fotbalist. Ceea ce face el acum nu se poate numi fotbal. E doar o încercare de a rămîne într-o lume care l-a adulat, de a se agăța de ultimele rămășițe ale imaginii sale pentru a mai obține ceva beneficii, pentru el și pentru anturajul său.  

Acum 10 ani pe vremea asta, Ronaldinho era cel mai bun din lume. Era zeul fotbalului, era cel care inițiase conceptul de "jogo bonito", acel fotbal estetic, jucat cu zâmbetul pe buze, din plăcerea copilărească a unui băiat fără copilărie, plecat de timpuriu de acasă, în căutarea gloriei și a bunăstării. Era cel ce alungase crizele de nervi de la FC Barcelona. Cei ce n-au văzut încă super-documentarul "FC Barcelona Confidential" o pot face acum și se vor convinge. Era personajul principal al dezbaterilor vremii, la fel de stupide precum cele de azi, cu Messi și Cristiano Ronaldo drept protagoniști, dacă era mai bun ca Maradona, dacă nu cumva Pele era egalul lui ori dacă Johan Cruyff era cel ce se apropia întrucâtva de stilul său electric de a dribla, de a pasa "a la Michael Jorda", de a găsi finalizările cele mai surprinzătoare.  La finalul acelui an primea Balonul de Aur și trofeul FIFA World Player. Fotbalul era la picioarele sale, Barcelona era la picioarele sale. 

Era.
Din acel final de 2005, nimic n-a mai fost la fel pentru Ronaldinho. Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta. A uitat de importanţa odihnei. Puterea nopţii, a atracțiilor ei mai bine zis, a hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni, față de un anturaj care nu voia decât să se distreze, pe banii și gloria lui. Pentru un fotbalist încă tânăr acest lucru e fatal. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal. Au urmat două sezoane în care coborârea a fost continuă. Episoadele cu el venind la antrenamente direct de la discotecă erau din ce în ce mai obișnuite.
Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zâmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere. De la glorie a trecut la singurătate. E cunoscut un episod petrecut de Craciun, în anul 2007. Un copac a fost doborât de vântul puternic în curtea casei sale. A chemat pompierii, iar aceștia au avut marea surpriză să-l găsească singur singurel, în vila lui uriașă de la Sitges, fără nimeni aproape, într-o zi de Sărbătoare în care cuvântul familie e esențial.
Apoi a plecat de la Barcelona, a ajuns la Milan, s-a repatriat în Brazilia, iar acum trage de el prin Mexic, la o echipă prea obscură pentru strălucirea lui, în încercarea de a-și regăsi plăcerea de a juca fotbal. Sau, poate, de a retrăi vremurile de mult apuse. Cineva ar trebui să-i spună brazilianul că ceea ce nu trăiești la timpul potrivit, nu mai trăiești niciodată. 

Anul trecut, imediat după revelion, un bun prieten aflat în Brazilia, în vacanță, îmi trimitea un mesaj și niste poze. ”Stau lângă Ronaldinho la plajă. Are o viteză la șampanie cum n-am mai văzut. Ce mare ar fi ajuns dacă nu-i plăcea viața!”.  Exact asta e concluzia. Ce mare ar fi putut ajunge Ronaldinho dacă îi plăcea doar fotbalul. Poate cel mai mare din toate timpurile!

Ar fi bine să se retragă.  Pentru el și pentru cei ca mine, care l-au iubit pe el și fotbalul cu zâmbetul pe buze pe care-l propunea.  Tocmai pentru ca toate acele lucruri nefăcute până la el şi făcute de el să rămână vii. Geniile nu se nasc pentru a se pierde în derizoriu.

P.S.
Vă invit să vedem împreună un filmuleț cu și despre Ronaldinho. ”Abdicarea unui rege” se numește, un titlul foarte inspirat. E realizat de spaniolii de la Canal + care au încercat să explice, prin intermediul celor care l-au cunoscut și au jucat alături de el, ce s-a întâmplat cu adevărat, cum a fost posibil ca o carieră ce se anunța fulminantă să se oprească atât de brusc.

https://www.youtube.com/watch?v=pj-1fi5DvEo

https://www.youtube.com/watch?v=pj-1fi5DvEo&feature=youtu.be