Naționala şi obiecţia

Ne pierdem prea uşor cumpătul, şi în prea bine şi din prea rău. Ridicăm de multe ori, degeaba, statui monumentale şi surpăm mici monumente cotidiene cu uşurinţa nevroticului. Nu mai ştim nici să ne bucurăm! Am transformat fotbalul în ceva aşa de grav, încât nu mai ştim ce e bucuria, nici măcar atunci când îi găsim temeiurile.

Descopăr că raporturile noastre cu fotbalul sunt de la o vreme mult prea serioase pentru a mai deveni credibile până la capăt. Suntem, și generalizez aici masa suporterilor specializați sau nu, dispuși să combatem și-n bine, și-n rău, în momentele cele mai nepotrivite. Avem mereu ceva de obiectat.

E drept, situația e generată și de faptul că, şi când are succes, fotbalul nostru, reprezentat de echipa naţională sau de echipe de club, lasă spaţii libere pentru obiecţii. Pentru că n-a fost niciodată un fotbal care zice ceva, ci doar unul care contrazice, naşte polemici cu ușurință.

Victoria din Turcia, un mixt fericit de disciplină, rigoare, noroc și transpirație, n-a făcut excepție. A lipsit din discuții moderația, care n-a fost nici în joc prea prezentă, iar după două zile de la succesul de la Istanbul mă încearcă o confuzie pe care o recunosc cu seninătate: nu-mi dau seama, tot auzind și văzând obiecțiile, dacă a fost sau n-a fost o victorie care ne folosește la ceva.

N-am ce face, după atâția ani în care am trăit cu un fotbal preocupat să se opună, nu să creeze opoziții, nu știu dacă după succesul de vineri putem repeta scorul, șansa și celelalte lucruri bune contra Olandei. Și aș fi vrut să știu, nu ca să scap marți de emoții, ci ca să mai sper, a câta oară, că ceva se leagă în acest fotbal.

Pentru că dacă nu se va lega, împotriva Olandei, înseamnă că iar am contrazis fără să zicem nimic, am jucat din jocul altora și nu din al nostru, iar scorul, despre care se spune că e al unei victorii pentru noi, e de fapt scorul înfrângerii turcilor.

Tocmai asta e diferența pe care o aștept și care ar elimina orice obiecție: vreau să învingă România, nu să piardă Olanda. Și nici măcar nu e vorba despre dovezi categorice că au câștigat ai noștri, cum sunt, spre exemplu, cele pe care le poate oferi naționala Spaniei, sau cea a Germaniei.

E vorba despre o consecvență a mesajului fotbalistic pe care naționala noastră îl poate transmite, despre personalitatea ei și discursul din joc, pe care să-l stăpânească onest și să vrea să-l spună indiferent de adversar. Dacă va reuși asta, eu unul mă declar mulțumit de echipa națională și renunț la obiecții!

Până atunci însă, poate, ar trebui să se gândească cineva să definească un sistem şi o filosofie fotbalistică autohtone. Au făcut-o Spania, Germania, Franţa, şi apoi au cules roadele. Pentru că au avut, în primul rând ceva de zis.

Pur şi simplu, exemplul lor e la îndemâna oricui e bine intenţionat. Au renunţat să mai construiască echipele în funcţie de ce jucători aveau la dispoziţie şi s-au apucat să crească fotbalişti care să corespundă filosofiei îmbrăţişate. Şi deodată mesajul lor fotbalistic a devenit unitar, puternic şi mai ales credibil.

“Generaţia de aur” este exemplul care confirmă faptul că noi ne-am mulţumit să ne adaptăm calităţilor unor jucători de excepţie, dar nu ne-am preocupat să ne creştem fotbalişti după acele modele. Tocmai de aia, ulterior am tot ratat meciuri şi calificări, pentru că am vrut să jucăm ce juca acea generaţie, fără a avea interpreţii potriviţi. Ne-am tot pliat pe discursurile altora şi ne-am consumat energii doar pentru a le contrazice, într-o epocă în care tot mai mult fotbalul e al celor care au ceva de zis.