Amintiri şi speranţe

Eram mai tineri şi era mai primăvară. Era chiar mai! Sunt sigur că aveţi cu toţii câte o amintire mai clar fixată în memorie decât toate celelalte. Un reper. Mă refer acum la ceva frumos petrecut, care să vă urmărească. Nu ştiu. Un Revelion memorabil, o excursie, o petrecere. În grupul meu, printre colegii şi prietenii mei jurnalişti din aceeaşi generaţie, întâlnirea aceea despre care vă spun din primăvara lui 99 a rămas acolo undeva. Cu unii sunt coleg şi acum, cu alţii mă văd ocazional, dar în discuţii revine constant şi zâmbim nostalgic rememorând „petrecerea de acasă de la Dulca”. Nu vă închipuiţi că a fost cine ştie ce nebunie, pentru noi însă a fost cu adevărat „uau”.

Eram tineri şi ne plăcea să stăm împreună, aşa cum şi azi, uniţi de aceleaşi gusturi muzicale, aduşi împreună de acelaşi fel de a fi ori de aceeaşi viziune, tinerii ies în oraş şi, din păcate, iată ajung să nu se mai întoarcă acasă.

Revenind la atunci, în grupul acela despre care vă vorbesc era şi o „junioară”. Venise de curând la Bucureşti, era studentă în primii ani şi făcea practică la ziarul pentru care eu lucram. Noi ziarişti „cu experienţă” la 23-24 de ani o învăţam vezi-Doamne cu ce „se mănâncă presa”. Ne-am împrietenit rapid! Vă spun un secret, venise de la Bacău flirtând cu o altă echipă, dar mergând pe stadionul formaţiei de care mă ocupam eu ca jurnalist s-a îndrăgostit iremediabil. Era pasionată de poezie atunci şi m-a frapat dintotdeauna sinceritatea ei nativă ori naivă, habar nu am cum se scrie. Genul de persoană în care bunătatea e în cantităţi uriaşe şi e în stare pură. În perioada aceea ne petreceam mult timp, vorbeam enorm, îmi amintesc şi avea o maturitate, i-aş zice acum, anticipativă, pentru că habar nu avea ea la începutul anilor 2000 ce avea să îi rezerve viaţa. Numai ea ştie cum a trecut începând cu 2005 peste toate încercările, peste toate durerile, peste toate intervenţiile...Cei mai mulţi dintre noi se înfioară numai pronunţând şoptit „operaţie pe creier”...

Am ţinut legătura fiind destul timp colegi în Pro, dar nu am mai discutat pe îndelete. Am revăzut-o relativ de curând pe stadion. Pe acel stadion. Învăţase să îşi gestioneze emoţiile, să îşi dozeze pasiunea şi să se implice cât să nu o afecteze. „Îţi dai seama că doctorii mi-au interzis iniţial să mai merg la meciuri, dar parcă eu pot...”. Atunci am avut mai mult timp să discutăm. Habar nu mai am cu cine a jucat şi cât s-a terminat. Mă bucuram să stau iar cu ea şi să vorbim ca altădată. Mi-a povestit cu seninătate şi cu un zâmbet enigmatic, acelaşi zâmbet enigmatic aş zice, toate prin câte trecuse.

Avea aparatul la gât şi o simţeam în timp ce vorbeam că trage cu ochiul la cadre pe care le pierdea în timp ce discuta cu mine. Dar nu, nu era genul acela de discuţie în care îţi simţi interlocutorul plecat în altă parte. Doar că, aşa cum spunea, învăţase să preţuiască altfel viaţa şi timpul şi îşi dorea să facă mereu mai mult. Era şi acolo, şi peste tot. Ne-am despărţit, promiţându-ne că ne vom revedea curând. Eventual în formulă cât mai aropiată de petrecerea de demult...(I-am rememorat de altfel, râzând, pe majoritatea celor care au fost atunci). Plus că s-a oferit să vină într-o dimineaţă într-un parc să îi facă poze piticei mele pe care a văzut-o doar în pozele de pe facebook.

Îmi doresc enorm să ne putem ţine de cuvânt şi să ne mai întâlnim pentru a discuta iar despre ce a fost.

PS: În imaginile terifiante din noaptea tragediei de la Colectiv, am revăzut un alt vechi prieten, cu care nu am mai avut vreme să vorbim ca altădată. E voluntar pe ambulanţă şi ceea ce a făcut el şi alţii ca el în noaptea aceea blestemată e cu adevărat impresionant. Acasă îl aştepta o fetiţă minunată care trebuie să fie tare mândră de tăticul ei. O cheamă tot Teo...Şi ei aş vrea să îi faci poze!!!