Despre sud-americani. De la noi şi de la ei

Balonzaidul bej-retro al eternului Tabarez, eliminarea de neexplicat a lui Cavani, atitudinea arbitrului brazilian Ricci care amintea de cele mai enervante zile ale lui Tudor au fost lucrurile care mi-au atras cel mai mult atenţia la primul sfert al Copei America. Două echipe de la care eşti categoric îndreptăţit să ai aşteptări, Chile şi Uruguay, protagoniste la ultimele turnee finale mondiale, s-au lăsat copleşite de miză şi în ciuda unei majorităţi covârşitoare de fotbalişti vedete la echipe cu nume în Europa, au arătat mai puţin fotbal decât ne doream. Prea multe stângăcii, prea mulţi nervi. S-a calificat ţara gazdă şi, o ştim dintotdeauna, pentru competiţie e bine. Culoarul e făcut pentru ei, vor juca în semifinale cu învingătoarea dintre Peru şi Bolivia, şi am curajul să fac pariu că Vidal şi ai lui se pregătesc deja pentru prima finală din istorie. Partea cealaltă de tablou e una teribilă, cu şocul Argentina-Columbia şi un alt meci tare Brazilia-Paraguay, deci o foarte posibilă semifinală între Brazilia şi Argentina... Fascinat de mic de tot ce înseamnă fotbal sud-american, aştept cu nerăbdare şi aceste jocuri. Mă gândesc că latura aceea a spectaculozităţii se va face din plin simţită.

Marketingul UEFA versus boemia confederaţiei americane

Altfel, în creierii nopţii miercuri spre joi am butonat la îndemnul lui Bogdan Socol în pauza jocului de la Santiago să văd secvenţe dintr-un meci din Brazilia (Fluminense-Ponte Preta). E ca şi cum în timpul unui turneu final european la concurenţă cu Portugalia-Anglia, am avea posibilitatea să vedem din Spania un Atletico-Malaga. Sincer, nu îmi prea rezultă şi poate de aceea simpla egidă a competiţiei influenţează cumva gradul de intensitate al unui meci. Chestie de marketing, de percepţie, e mult de vorbit. Dar cert e că UEFA ştie mai bine ca oricine să îşi potenţeze, să îşi valorifice produsul. Când e o etapă de serviciu în Liga Campionilor aproape că nu creşte nici iarba pe stadioanele Europei... Partea asta de boemie face parte poate din farmecul fotbalului din acea zonă de lume. Mai naiv, mai nealterat de ceea ce înseamnă bussiness. Mai aproape de origini. 

La mulţi ani, Rapidule!

Şi apropo de boemie şi de zona aceea de lume... Prin părţile locului rapidiştii şi-au arogat mereu statutul acesta de sud-americani... Ritmul de samba din tribune, bara frumoasă în detrimentul golului urât, etc, etc. Cunoaşteţi folclorul stadioanelor. De 92 de ani. Pe 24 spre 25 iunie, la concurenţă cu Chile-Uruguay şi cu ritmurile de vacanţă şi distracţia din centrul vechi, câteva sute de rebeli cu cauză, au marcat încă o aniversare a unuia dinte cele mai vii şi mai frumoase cluburi de la noi: Rapid Bucureşti. Lânga Casa Poporului, au sărbătorit ceea ce bunicii noştri numeau echipa poporului. De fapt, metafora este că torţele aprinse şi scandările au venit la doi paşi de garajul controversatului edificiu, garaj ridicat pe ruinele fostului stadion al Republicii. Adică arena umplută de zeci de mii de rapidişti indiferent de Ligă, Divizie, epocă sau perioadă. Pasiunea transmisă din generaţie în generaţie şi genul acesta de stare de spirit sunt teoretic eterne, dar chiar şi aşa azi are nevoie mai mult ca oricând să i se spună la mulţi ani... La mulţi ani aşa cum i-a avut! Cu victorii incredibile şi înfrângeri şi mai şi, cu lamentări, cu victimizări, cu frustrări, cu jigniri, cu nedreptăţi, cu nedreptăţi produse direct sau indirect altora. Fiecare clipă trăită în aceşti 92 de ani compune un farmec aparte de care fotbalul nostru tot mai fad şi lipsit de identitate are atâta nevoie.