Prototipul conducătorului ideal în fotbalul românesc

Ceva mai mult de o lună până la alegerile pentru şefia FRF! Lucrurile încep să fie clare în privinţa candidaţilor. Sincer, aşteptam să văd ce face Ioan Andone. Dintre cei care se puteau înscrie pe ultima sută, mi se părea singurul care ar fi putut să conteze. Ando este genul de om din fotbal, versat, abil, cu relaţii şi conexiuni demne de a fi luate în seamă. Intrarea lui în luptă ar fi putut schimba multe.

Aşa, rămânem, din punctul meu de vedere, cu un trio Popescu-Burleanu-Avram, care va lua voturi, cu fostul fotbalist favorit cert. Chiar şi o intrare în turul doi ar constitui în actualele condiţii o surpriză de proporţii.

Şi după emisiunile la care am participat săptămâna trecută am simţit nevoia să vorbesc mai mult despre aceste alegeri. La Ligă, am asistat la un „blitz-krieg”, declanşat şi câştigat de Gino Iorgulescu. La FRF toate premisele sunt pentru o „revoluţie de catifea”. O predare a puterii formală, de tip „pleacă ai noştri, vin ai noştri”. Gică Popescu aplică acum exact ceea ce acuza la Ionuţ Lupescu în precedentele alegeri: se face frate cu Naşu şi echipa lui, ca să treacă puntea. E o tactică, o strategie, e drumul pe care alege să meargă. Personal, nu îmi place şi o afirm cu riscul de a fi considerat „inamic”. Cred că asta mă agasează cel mai tare ca observator din afară şi vreau să cred obiectiv al acestei campanii: „Nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”, pare a fi sloganul (nerostit) al echipei potenţial câştigătoare. Sunt evidenţe ce nu pot fi contestate: alianţă cu un preşedinte pe care l-ai contestat vehement şi implicit cu un secretar general, acuzat de jocuri (murdare) în culise, plus un dosar în care eşti cercetat şi care ţi-ar putea afecta, dacă nu deja îţi afectează credibilitatea.

Altfel, eu unul sunt convins că omul Gică Popescu are cele mai bune intenţii, că vrea să schimbe faţa fotbalului românesc. Cred că dârzenia lui, ştiinţa de a ieşi învingător, calităţile de lider, probate inclusiv în vestiarul Barcelonei, atuuri care l-au însoţit ani la rândul în cariera de fotbalist, l-ar putea ajuta acum ca manager. Nu sunt convins de toţi cei de lângă el şi nu mă refer la Hagi, Iordănescu, Dumitrescu, Stelea sau alţi foşti mari jucători sau antrenori. Sigur că sunt la curent şi cu zvonul că odată instalat în fruntea fotbalului se va debarasa de cei cu trecut îndoielnic, dar nu pot spune că mă linişteşte asta. Sună tot a românism, a iţe balcanice.

Îmi plac predicatele lui Burleanu. Principii, viziune, meritocraţie, accesare de fonduri internaţionale ...Sună bine, sună a schimbare. Nu sunt convins de uşurinţa implementării acestor concepte. Realitatea fotbalului românesc e alta. Până la urmă fotbalul în general este un fenomen atipic şi chiar nu cred că poate fi guvernat exclusiv de tehnocraţi. Programul şi atitudinea lui Răzvan reprezintă extrema şi în egală măsură alternativa. Îmi place discursul lui Burleanu şi substanţa replicilor lui. Cred că Mircea Sandu trăieşte o continuă senzaţie de contrariere, văzând cum un „puşti” îl mitraliază cu răspunsuri care contează enorm îl lumea celor ce nu votează. Dacă ar fi ales oamenii ce vin, sa mă rog ar trebui să vină, pe stadioane unul ca Burleanu ar căştiga la pas în confruntarea cu Naşul. Sandu încearcă o mină superior-neafectată. Vezi Doamne el este prea sus. Ştim însă că şi-a impus un proces de rebranding şi că el este primul care vrea să facă uitată imaginea de conducător primitiv, despotic şi perfid. „Decât mini-Naş, mai bine minicandidat”, a tras fără preluare Burleanu şi asta doare. Atât de tare încât, pentru a încerca să arate că are situaţia sub control, Sandu a apelat la metodele perimate de tip Mitică de a conduce o Adunare Generală. La Braşov a dat drumul la miştouri ieftine, la glumiţe infantile, unele cu tentă... Şi genul ăsta de retorică e supărător de inconsistentă. Şi mai ales contrastantă cu cea a „mini”candidatului mai matur, mai articulat şi implicit mai responsabil.

Tot săptămâna trecută am redescoperit în studioul Digisport Special un fost mare fotbalist. Un om ajuns de ceva timp în administraţie, chiar la FRF. Genul de personaj care vorbeşte rar şi puţin în public şi care, din cauza asta, riscă să îşi lase renumele să-i depăşească numele. Până joi când a venit în emisiune, despre Didi Prodan cei mai mulţi ar fi spus că este un personaj spumos şi care se ocupă cu buna dispoziţie la Federaţie/naţională, mai ales după ce bea un pahar de vin. (Ei bine, de circa doi ani, Prodan nu mai bea niciun pahar de vin. Nu mai bea şi punct). Am avut plăcerea să vorbesc cu el înainte, în timpul şi după emisiune şi să mă bucur de dialogul cu un interlocutor cerebral, care vorbeşte cu pasiune şi din inimă despre fotbalul pe care l-a jucat. E genul de om care simte nevoia să dea înapoi ceva. „Sunt ceea ce sunt datorită acestui sport şi vreau să fac şi eu ceva pentru fotbalul ăsta”.

Colegul şi prietenul Vali Moraru a subliniat o propoziţie din discursul lui Didi Prodan: „Am vrut să învăţ, să mă specializez şi pentru că simţeam nevoia să-mi justific mie însumi de ce iau un salar de la Federaţie”, a spus cu o sinceritate dezarmantă şi cu accentul acela inconfundabil de ardelean. Dacă m-ar întreba cineva aş spune că de astfel de oameni avem nevoie la conducerea fotbalului: naturali, carismatici, cu echilibru, curaţi, cu bun simţ şi care nu se lasă călcaţi în picioare. Oameni care nu consideră că totul li se cuvine, oameni care ştiu să separe viaţa de fotbalist de cea de fost fotbalist care vor să îşi găsească un loc şi un drum în sistem, oameni dispuşi să înveţe (inclusiv de la alţii) şi să se reinventeze. Coincidenţa a făcut ca joi să stau de vorbă cu unul şi vineri cu celălalt şi vreau să cred că nu se va simţi nimeni lezat dacă mă folosesc de această experienţă pentru a spune că tipologia conducătorului ideal în fotbalul nostru e un mix între teoria lui Burleanu şi practica lui Prodan.