10

Era sfârşitul verii de după Mundialul spaniol din 1982. Tocmai scăpasem de clasa I şi storceam prima mea vacanţă de vară de toată bucuria trezitului târziu, a fotbalului dintre blocuri şi a scaldatului la gârlă. Seara mă urcam pe gardul şcolii, în spatele unei porţi de pe terenul de pământ şi de acolo am văzut primul mare meci din viaţa mea.

Băieţii care treceau într-a VIII-a îşi făcuseră două echipe şi jucau în fiecare seara meciul meciurilor. Unii aveau tricouri albastre şi pe spate, cu şabloane decupate pe cartoanele de la cutiile de pantofi şi cu cremă de ghete, scriseseră ITALY. Adversarii purtau tricouri galbene, aveau inscripţia BRASIL şi toţi, chiar şi portarul, îşi desenaseră sub ea numărul 10.

N-am fost la Rio de Janeiro. Am visat însă de nenumărate ori oraşul legendei fotbaliştilor crescuţi pe plajă. Copacabana a devenit locul comun al tuturor celor care gândesc fotbalul artistic, dincolo de valoarea exprimată în euro şi procente din drepturile de transmisie TV. Ne închipuim că dintr-o Copacabană vin toţi aceia care au înţeles din fotbal mai mult decât "tare şi după ea"!

Cum s-a născut legenda? Dintr-un dezastru. O imensă suferinţă pricinuită de înfrângerea Braziliei în 1950, în faţa Uruguayului, pe Maracana. Toţi jucătorii brazilieni care au urmat acelei drame n-au avut decât un singur scop atunci când s-au făcut fotbalişti: să răzbune înfrângerea şi să aducă Zeiţa laRio! Toată durerea strânsă de Ademir, Friaca, Jair, Juvenal şi Zizinho a trebuit să fie suportată opt ani şi răzbunată pe iarba scandinavă a Mondialului din 1958.

În Suedia, fotbalului i-a fost prezentat primul său apostol brazilian: Edson Arantes do Nascimento. I s-a spus Pele! Brazilia l-a aşteptat cu înfrigurare în fiecare noapte de după "Maracana" şi l-a clădit în fiecare copil care zburda pe nisipul încins al plajelor dinRio.

În 1958, Pele era un puşti de 17 ani care înţelegea din fotbal, cel mai bine, bucuria de a juca. Chiar a debutat conjunctural, fiind prezent în lotul Braziliei ca o mare promisiune, nu ca o certitudine. Odată pe teren însă, n-a mai putut fi scos din echipă. Şi toată lumea s-a întrebat: "Cine e numărul 10"? Într-o formaţie plină de vedete, printre care Vava, Garincha şi Zagallo, Pele a strălucit, marcând de şase ori, două dintre goluri în finala contra Suediei, câştigată de sud-americani cu 5-2. Pele a uimit pe toată lumea, chiar dacă eroul din faţa porţii al acelei ediţii s-a numit Just Fontaine, autor a 13 goluri, record care şi azi stă în picioare.

În Chile, patru ani după succesul de la Stockholm, Pele n-a jucat decât un meci, cel de deschidere, fiind accidentat de mexicani şi lipsind tot restul turneului. Numărul 10 l-a preluat Amarildo, autor al unui gol în finala contra Cehoslovaciei, câştigată de Brazilia cu 3-1. Ca şi la precedentul mondial, fotbaliştii veniţi de la Rio au jucat altceva faţă de restul adversarilor, un fotbal ca o sambă, plin de fantezie, extaziant pentru tribune.

În Anglia, în 1966, doar un alt artist putea învinge Brazilia. El s-a numit Eusebio, probabil cel mai mare jucător portughez al tuturor timpurilor. Pele a fost însă din nou accidentat, de data asta de către bulgari. Aproape că ratase ultimele două ediţii ale Mondialului, dar nu îşi spusese ultimul cuvânt.

Mexic 1970 avea să fie cea din urmă apariţie a sa la Serbările Zeului. Dar ce apariţie! Mai întâi, soarta i-a surâs, competiţia mexicană fiind una lipsită de violenţe pe teren, fără vreun jucător eliminat. Apoi, Brazilia a avut de înfruntat Anglia, campioana lumii, Cehoslovacia, vicecampioana din 1962, şi România, în ceea ce avea să se numească "groapa cu lei" de la Guadalajara. Pele a fost aproape să înscrie cel mai fabulos gol al vreunui turneu final de până atunci, de la 50 de metri, peste portarul cehoslovac Viktor.

A marcat împotriva României, de două ori, Brazilia învingând echipa lui Lucescu, Dinu, Dembrovschi, Dumitrache şi Liţă Dumitru cu 3-2. Finala avea să confirme că formaţia antrenată de Mario Zagallo (care fusese campion mondial în 1962, dar ca jucător) arătase lumii întregi cel mai frumos fotbal văzut vreodată până atunci. O glorioasă poveste desenată pe teren de Pele, Jairzinho, Tostao şi Rivelino.

A fost 4-1 în ultimul act, pe "Azteca", în faţa Italiei, "Zeiţa de Aur" călătorind astfel definitiv spre Rio de Janeiro. Singura tristeţe oferită de meci a fost faptul că Pele juca în faţa Italiei ultima oară la un Campionat Mondial. El rămăsese însă definitiv în inimile tuturor.

Fotbalul după Pele s-a schimbat influenţat de primul "număr 10". Maradona, Platini şi Hagi au purtat acest număr pe tricou doar pentru că mai înainte el fusese consacrat de Pele, atunci, în Suedia, în 1958.