Îmi vreau naționala înapoi!

 O spun de la început că nu mai urmăresc cu foarte multă atenţie meciurile echipei naţionale. Şi asta se întâmplă de câţiva ani şi nu din cauza lipsei unor performanţe notabile, precum calificările la turneele finale de Mondiale sau Europene. Când susţii pe cineva, o faci necondiţionat şi accepţi şi ideea unei perioade de recul.

M-am ataşat de naţionala României în urmă cu mai bine de 25 de ani, când am urmărit victoria cu 4-0 în faţa Austriei, din 1986, ultimul meci al lui Mircea Lucescu pe banca tricolorilor. A fost o relaţie specială, care a evoluat frumos şi care a atins punctul culminant o dată cu generaţia de aur şi Mondialul din 1994. Am fost cu sufletul alături de prima reprezentativă şi la eşecuri, nu doar la victorii. Şi asta pentru că mă regăseam în componenţii naţionalei, în dorinţa lor de victorie, de a-şi depăşi condiţia, în implicarea lor şi în devotamentul pentru culorile ţării.

Din păcate, relaţia s-a alterat de câţiva ani o dată cu apariţia unor băieţi, care nu conştientizează ce moştenire au de dus mai departe şi că ar trebui să servească drept repere pentru tânăra generaţie. Modelele mele de succes au fost: Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu, Gabi Balint, Gică Craioveanu, Bogdan Stelea, Marius Lăcătuş. Acum, la naţională sunt nişte jucători de fotbal, care mai mult transpiră în faţa paharelor cu alcool decât în tricoul tricolor. De aceea, simt că de câţiva ani, naţionala mi-a fost furată. Nu mă mai identific şi nu mă mai regăsesc în cei care servesc echipa României, precum în urmă cu două decenii.

Emir Kusturica spunea că "patria înseamnă colecţia de fotografii cu jucătorii echipei naţionale". Am fost destul de norocos să fiu contemporan şi să păstrez surprizele şi autocolantele din timpul Mondialelor din 1990, '94 şi '98 cu jucătorii care ne-au făcut să tremurăm de emoţie şi să lăcrimăm cu mândrie când ascultam "Deşteaptă-te, române!". Indiferent de ce se întâmpla pe teren, aveam sentimentul că acei oameni dădeau mereu totul pentru a cinsti România. Edificator este şi ce a spus o dată Ilie Dumitrescu la emisiunea Fotbal Club colegului meu, George Dobre: "Dacă jucam la echipa naţională şi mă trezeai la patru dimineaţa şi mă puneai să joc împotriva mamei mele, pe care am iubit-o cel mai mult în viaţa asta, o călcam în picioare!". Asta e diferenţa între naţionala de care m-am îndrăgostit iremediabil şi naţionala care mă lasă indiferent.

Unii dintre cei consideraţi lideri ai naţionalei de astăzi ajung să meargă cocoşaţi de băutură după o noapte albă înaintea reunirii lotului. De aceea, aceste specimene sunt nişte impostori care mi-au furat naţionala! Un coleg mi-a replicat că toţi am avut parte în viaţa noastră de o situaţie asemănătoare. Tot ce se poate, însă nu aş fi făcut-o niciodată ştiind că sunt considerat un model, un idol, un erou pentru atâţia semeni de-ai mei.

De aceea, tot ce mai sper este ca naţionala României să îşi recâştige identitatea şi demnitatea! Indiferent când va mai ajunge la un turneu final!