Împăratul e gol

Împăratul e gol și toată lumea a observat asta. Mai puțin colosul cu picioare de lut, care continuă să se țină fudul, picat în propria admirație. De la meci la meci se refugiază la adăpostul partidei următoare, până când trebuie să-și recunoască limitele și să accepte că nici acum n-a sosit vremea lui. Lucrul acesta se tot repetă de vreo câțiva ani, de când victoriile cu Ajax și Chelsea au dat impresia că unii sunt de neînlocuit, iar Steaua trage după ea targa pe care își trage răsuflarea, ostenit, fotbalul românesc.

Prizoniera propriei imagini și trufiei pe care o arată în raport cu ceilalți, Steaua a uitat că fotbalul se joacă în teren, nu alături. Mai e puțin și se termină și acest sezon european, iar liderul din Liga 1 n-are nicio victorie într-o grupă în care se vedea defilând. Ba, mai mult, a marcat doar două goluri. A scos doar două puncte dintr-o dublă în care se vedea cu 6 puncte, în fața liderului din liga a doua elvețiană, și e ultima. Cum întotdeauna există varianta meciului următor, Steaua se amăgește că mai are șanse. Că poate câștiga ultimele două meciuri, deși, în cele patru partide de până acum, nu a putut obține vreo victorie. Cu toate că nimic nu o îndreptățește să spere, după cum arată jocul, echipa lui Reghecampf continuă să creadă în Steaua sa norocoasă, dar că e evident că nici norocul nu mai ține cu ea.

De un deceniu, atât cât a trecut de la victoria cu Dinamo Kiev, Steaua nu mai bate pe nimeni în deplasare, în grupele unei competiții europene. Victoria de la Molde, din urmă cu 4 ani, e mai degrabă excepția de la o regulă care spune că singurii adversari accesibili roș-albaștrilor, în deplasare, sunt cei din tururile preliminare. Acela e singurul loc unde echipa lui Reghecampf își mai arată mușchii sleiți, umflați artificial în competiția internă. 

Cu un fundaș dreapta care nu e fundaș dreapta, cu un număr 10 care nu e număr 10 și cu un număr 9 care e orice, dar numai atacant nu, Steaua nu poate bate pe nimeni, dar ține coada sus. "Nu mă îngrijorează că nu dăm goluri multe, ci că luăm goluri prea ușor", spunea Laurențiu Reghecampf, în urmă cu vreo două săptămâni. Ei bine, iată că a rezolvat o jumătate de problemă antrenorul Stelei. Cealaltă jumătate rămâne pe data viitoare. Care dată, nu știm, pentru că Steaua cere răbdare, un termen necunoscut celui care finanțează fotbalul în roșu și albastru. Sânmărtean și Keșeru nu erau decât o ciorbă reîncălzită, astfel că roș-albaștrii s-au orientat către un fel sleit, de-a dreptul. De un an, de când a revenit la Steaua, Reghecampf nu a făcut altceva decât să ceară timp. Timpul scurt e de vină, jucătorii nu au făcut ce li s-a transmis, plecările masive au dereglat echipa, totul, râul, ramul, se coalizează împotriva celui fără nicio vină.

În același timp, Astra adună puncte, conștiincioasă ca un elev cuminte, care știe că trebuie să muncească dublu sau triplu pentru a ajunge la notorietatea celui care crede că i se cuvine totul. 4 puncte din dubla cu Viktoria Plzen înseamnă că echipa lui Șumudică e la mâna ei mai mult decât Steaua, de vreme ce o victorie la Viena ar duce-o pe locul 2, spre deosebire de roș-albaștri care, și în cazul unui succes cu Osmanlispor, nu ar fi siguri că urcă pe loc de calificare. Slăbită de plecările masive, de problemele interne, Astra își face treaba așa cum poate. Cu noroc, în unele momente, cu ajutor din partea adversarului, în alte cazuri, giurgiuvenii țin la imaginea pe care și-au făcut-o în Europa. Eliminarea lui Lyon, cele două duble cu West Ham, remiza cu Celtic sunt încă vii. La fel cum sunt și victoriile CFR-ului cu Roma și Manchester United în deplasare, cea a Unirii Urziceni de la Glasgow, performanțe inaccesibile roș-albaștrilor.

Facem ce facem și ne întoarcem la Steaua, care continuă să monopolizeze discuțiile, zi de zi, deși nu dă semne că ar avea resurse să revină la imaginea strălucitoare pe care singură și-a creat-o, dar pe care tot singură și-o deteriorează meci de meci, acasă sau în Europa. Primul pas spre vindecare e să admiți că ai o problemă, dar până acolo mai e cale lungă.