Ce ne-a redat Simona

Trăim aceeaşi senzaţie ca acum douăzeci şi ceva de ani...Revedem cu emoţii şi plăcere reluarea unui meci jucat cu o noapte înainte şi ne bucurăm de fiecare moment, de fiecare minge, de parcă atunci am vedea totul prima oară.

Simona Halep a reuşit să trezească în noi simţuri pe care le credeam amorţite pentru totdeauna. Era tot în State, chiar dacă mult mai departe de New York, şi naţionala condusă de Hagi, unul din modelele Simonei, ne lumina nopţile şi cu toţii trăiam, unii înainte să audă de existenţa conceptului, visul american. Ea avea doar doi ani şi probabil că nu înţelegea de ce pe străzile din Constanţa şi din toată România oamenii ieşeau să îşi strige bucuria de fotbal. De sport! Acum ea este cea care ne face să ne gândim că am putea ieşi din nou din case...A atins semifinala atât de dorită atunci, dar poate ajunge mai departe...Îmi amintesc imagini cu zeci de mii de oameni aclamându-l pe Nole în centrul Belgradului şi mă întreb, zic eu justificat, noi de ce nu am putea să o facem?!

Am văzut în tribunele arenei „Arthur Ashe”, români în tricoul naţionalei şi am avut un flash cu singurul moment în care luni seara fanii tricolori s-au bucurat ca la gol la 0-0-ul fad cu Grecia. Atunci când crainicul a anunţat că Simona a trecut de Sabine Lisicki. (Am fost în tribune şi la Budapesta cu Ungaria, şi la Bucureşti contra Greciei şi am stat minute în şir în faţa ecranului încercând să încep un text de undeva, dar nu mi-a ieşit nimic).
Sătulă de mitul buturugii, de poveştile cu Davizi şi Goliaţi sau mai ştiu eu ce minuni de vitejie cu noi, românii, în rolul victimei de serviciu şi care o dată la două zeci de ani îşi depăşeşte nu se ştie cum condiţia, Simona rescrie cu o rachetă de tenis istoria.

Se ia la trântă cu cine îi iese în cale, alternând lovituri, schimbând tactica, certându-se şi împăcându-se cu sine. E ea singură pe un teren roşcat, verde, albastru sau gri cu linii drepte şi albe, trasând traiectorii imposibile, dar câştigătoare. Ea cu gândurile, cu temerile, cu resursele ei nebănuite şi mai ales ea fără limite.

Nu îmi amintesc să mă fi enervat o femeie vreodată, aşa cum a făcut-o Azarenka miercuri seara. Era provocator-intimidantă, agresivă şi lovea cu o ură neomenească în momentul în care mingea îi venea aşa cum voia. În faţa acestui colos feminin, una din puţinele jucătoare din circuit cu un fizic comparabil cu a lui Wiliams, Simona a reuşit să îşi stăpânească nervii, să îşi dozeze energia şi să inventeze lovituri atât de iscusite, încât la final să o aducă îmblânzită şi spăşită la fileu, având pe chipul dur scris cu litere de o şchioapă: „Ai fost mai bună! Nu am avut ce să îţi fac...”. Urmează Flavia Pennetta şi nu vreau să cad în capcana de a mă gândi deja la finală. Mă bucur exact ca acum zeci de ani de momentele astea pe care am ocazia să le trăiesc şi în direct, şi în reluare şi în acelaşi timp visez american. Noaptea acolo şi ziua aici. Sau invers!