Răspunsul care doare

Mda. La carte scrie că în jurnalism nu e bine să abordezi un subiect ca pe o continuare a unui articol precedent. Nu e obligatoriu ca toți cei care citesc ce scrii acum să fi avut posibilitatea să lectureze ce ai "zis" acum trei zile. Acesta este motivul pentru care încep prin a repeta că prin minutul 60 al jocului de vineri cu Ungaria mi-a încolțit întrebarea la care am primit un mare răspuns negativ la jocul cu Turcia. Mi-aș fi dorit ca la interogația: "Putem repeta la patru zile distanță o evoluție consistentă?", să fi primit un "da" cât Brazilia din partea lui Marica, a lui Pintilii, Chiricheș și cine a mai fost pe acolo...Aș fi spus acum ca ne-am depășit statutul de echipă mai degrabă mediocră și oscilantă.

Din păcate am fost moi, neputincioși, copleșiți. Am fost dominați de turci la motivație, la arțag, la dorință. Pentru a le fi putut face față, ar fi trebuit să începem și noi meciul ăsta de ca și cum era unul capital și nu să-l disputăm la alibi, sperând că trecerea timpului ne va deveni aliat, că ei se vor deschide, noi îi vom surprinde pe contraatac și dacă nu se va termina egal... Am așteptat în loc să acționăm și asta ne-a costat. Când am încercat să ne trezim, a fost prea târziu, pentru că și în fotbal norocul ține, de cele mai multe ori, cu cei care îl caută, care îl provoacă. Am tresărit în partea a doua, am salvat preț de câteva minute  ceva din impresia artistică, înghesuindu-i în propria jumătate, obligându-i să tragă de timp. Nu a fost însă o "priză decisivă". Le-am luat aerul, dar nu i-am sufocat, astfel că, pe final, ne-au dat ei lovitura de grație. Noi, oricum eram epuizați și incapabili să schimbăm ceva în soarta partidei. De sus din tribună ultimul sfert de oră s-a văzut tare urât. Au fost cele mai urâte minute din dubla Turcia și Ungaria, trăită la fața locului... La 0-1 și conștiență că egalul e izbăvitor, nu am mai avut efectiv forță, resurse să încercăm măcar. Dacă am fi terminat meciul hărțuind adversarul, așa cum o făcuserăm dealtfel, ar fi fost altfel totul. Nu zic că până la urmă ar fi cedat, deși au fost suficiente faze în care fundașii turci și-au arătat limitele, dar măcar ne-ar fi lăsat pe noi să așteptăm cu o altă stare de spirit deznodământul unei grupe, în care teoretic am mai avea motive să ne agățăm de speranțe, de Olanda...Așa, s-a încheiat trist, ca un film cu potențial care la un moment dat te prinde, dar al cărui final te dezamăgește și te enervează deopotrivă! Rămânem cu realitatea faptului că serile gen Ungaria sunt întâmplătoare și foarte rare. Și cu temerea atâte de materială că nopțile albe din Brazilia vor rămâne interzise, așa cum nu le-am trăit nici pe cele din Coreea, Germania sau Africa de Sud.