Video De la Beckenbauer la Lippi. Trei momente memorabile ale rivalităţii dintre Italia şi Germania

• Premier League: Man. United - Arsenal, duminică, 18:30, DGS 1

• Superliga: Dinamo - UTA Arad, duminică, 21:30, DGS 1

Gary Lineker a spus odată că "fotbalul este un sport în care 22 de bărbaţi aleargă după o minge, iar la final germanii câştigă întotdeauna". Doar dacă nu întâlnesc Italia, ar trebui să fie completarea. Pentru că, oricât de greu de crezut pare, germanii nu s-au impus niciodată într-un meci oficial împotriva azzurrilor. Au fost 8 partide directe la Cupa Mondială sau la Euro, iar bilanţul acestora este de 4 victorii pentru Italia şi 4 remize. De altfel, unele dintre marile succese ale italienilor sunt legate chiar de duelurile cu Germania.

Primul meci Italia - Germania din istorie a fost un amical care a avut loc pe 1 ianuarie 1923, la Milano, pe Campo di Viale Lombardia, stadionul celor de la AC Milan înainte ca San Siro să fie construit. În faţa unei asistenţe de 25.000 de spectatori, impresionantă pentru acea vreme, oaspeţii au deschis scorul în minutul 72, prin Leonhard Seiderer, însă Italia a întors rezultatul în ultimele 11 minute, graţie golurilor marcate de Luigi Cevenini, Aristodemo Santamaria şi Enrico Migliavacca şi s-a impus cu 3-1. Un rezultat care a dat tonul pentru următoarele întâlniri. În 33 de jocuri disputate între cele două echipe, Germania a câştigat doar de 8 ori, în timp ce squadra azzurra are 15 succese. Aproape de două ori mai multe.

Cu siguranţă, însă, că acel 0 care există în dreptul victoriilor din partidele oficiale apasă cel mai greu pe umerii jucătorilor germani. Şi asta încă din 1970, atunci când a avut loc ceea ce a rămas în istorie drept "Meciul secolului".

Umărul dislocat al lui Beckenbauer şi golul lui Rivera

"Nimeni nu a uitat acel meci. Şi acum înnebunesc când mă gândesc la el şi nu mi-am revenit până în prezent", spunea Gerd Muller, cu mai mulţi ani în urmă. Se referea la istorica semifinală a primului Mondial mexican, disputată pe 17 iunie 1970, pe celebrul Azteca, acolo unde Italia a câştigat după prelungiri cu 4-3 în faţa Germaniei de Vest. Un meci de un dramatism rar, despre care încă se mai vorbeşte şi în prezent. De altfel, în ediţia de miercuri, Gazzetta dello Sport i-a dedicat un remember pe o întreagă pagină şi a discutat cu doi dintre protagoniştii acelei confruntări fantastice: Roberto Boninsegna, cel care a deschis scorul, şi Karl-Heinz Schnellinger, cel care a egalat la ultima fază şi a trimis meciul în prelungiri.

Prelungirile. Cele 30 de minute care au transformat un meci banal într-unul istoric. "Lumea uită cât de obişnuite au fost primele 90 de minute. Cele 30 de minute de prelungiri au fost cu adevărat extraordinare", şi-a amintit Franz Beckenbauer. "Kaizerul" avea 24 de ani pe atunci şi încă nu devenise fotbalistul capabil să o conducă pe Bayern Munchen spre trei victorii consecutive în Cupa Campionilor şi să câştige două Baloane de Aur. Nici măcar nu era căpitanul echipei naţionale. Dar legenda lui a început să se scrie în acea zi.

La mijlocul reprizei a doua, la scorul de 1-0 în favoarea Italiei, Beckenbauer a plecat într-o cursă spectaculoasă spre poarta lui Albertosi. La marginea careului, micuţul, dar decisul Pierluigi Cera a pus un picior hotărât în faţa germanului, care a căzut pe umăr. Arbitrul a acordat lovitură liberă, dar lucrurile nu arătau deloc bine pentru echipa lui Helmut Schon. Beckenbauer îşi dislocase umărul şi ar fi trebuit înlocuit. Însă RFG făcuse deja cele două schimbări permise de regulament în acea perioadă. Astfel că tânărul Franz a decis să continue. Umărul i-a fost imobilizat cu un bandaj improvizat, iar el a rămas pe teren şi a jucat ţinându-şi braţul lipit de corp, încercând pe cât posibil să evite contactele cu adversarii. O semifinală de campionat mondial cere şi sacrificii şi câteodată chiar şi renunţarea la instinctul de autoconservare. A doua zi, Evening Standard a oferit, probabil, cea mai bună caracterizare a imaginii lui Beckenbauer: "un ofiţer prusac bătut, rănit, dar la fel de mândru".

Impresionaţi de eforturile colegului lor, care din acea zi a devenit şi liderul indiscutabil al echipei, germanii au găsit puterea de a egala in extremis, apoi chiar de a trece în avantaj, în minutul 4 al prelungirilor, când Gerd Muller a profitat de o neînţelegere în apărarea italiană. Iar de aici s-a declanşat nebunia. După alte patru minute, Tarcisio Burgnich, fundaşul de fier al lui Il Grande Inter, a egalat cu primul său gol în naţională. Până la finalul carierei în azzurro, a mai înscris o singură dată. Apoi, cu un minut înainte de sfârşitul primei reprize a prelungirilor, cel mai bun marcator din istoria squadrei azzurra, Gigi Riva, a făcut 3-2, cu un şut din interiorul careului.

Finalul "Meciului secolului" l-a avut, însă, în prim-plan pe Gianni Rivera. "Golden Boy-ul" fotbalului italian, jucătorul care câştigase două Cupe ale Campionilor cu AC Milan şi care primise Balonul de Aur în 1969. Un talent uriaş, dar care nu îl impresiona pe cel mai mare jurnalist italian, Gianni Brera, nemulţumit de faptul că "decarul" rossonerilor nu depunea suficient efort şi, într-o perioadă în care catenaccio era la modă, nu contribuia deloc la faza de apărare. Mulţi îl preferau pe rivalul său de la Inter, Sandro Mazzola, mult mai muncitor şi cu un important aport defensiv. De altfel, în timpul Mondialului mexican s-a discutat enorm despre cine trebuia să fie titular dintre cei doi. Într-o încercare de a mulţumi pe toată lumea (s-a întâmplat exact invers), selecţionerul Ferruccio Valcareggi a inventat "Ştafeta". Pe scurt, fiecare dintre cei doi urma să joace câte o repriză. "Faptul că nu am jucat împreună este un lucru tipic italian. La fel cum Coppi şi Bartali nu puteau fi în aceeaşi echipă şi să câştige Turul Franţei. Dacă avem doi sportivi valoroşi, îi punem unul contra altuia, nu încercăm să-i facem să fie de acord", a concluzionat, nu fără regret, Mazzola. Împotriva Germaniei de Vest, Rivera a intrat pe teren în minutul 46, dar lumea îşi mai aminteşte doar de ceea ce a făcut în a doua repriză a prelungirilor.

În minutul 110, vest-germanii au obţinut un corner. Rivera s-a apropiat de bară, dorind să apere colţul scurt. "I-am spus să plece, pentru că eu de obicei pun un fundaş acolo. Mi-a răspuns: "Nu, stau eu, stau eu!". I-am explicat că "dacă mingea vine aici, e treaba ta să o respingi"", a povestit, pentru Rai, fostul portar Enrico Albertosi. În urma loviturii de colţ, mingea a ajuns la acelaşi oportunist Gerd Muller, care a trimis cu capul din apropiere. "Rivera a crezut că mingea va ieşi, dar a trecut prin spaţiul dintre el şi bară. Am început să-l insult. "Figlio di puttana! Testa di cazzo! Stronzo!"", şi-a amintit, amuzat, Albertosi, într-un interviu acordat cotidianului L'Equipe.

"Toţi l-au învinovăţit pe Rivera, în special Albertosi", a recunoscut Giancarlo De Sisti, titular în acea partidă. Starul celor de la Milan s-a lipit deznădăjduit de bară, conştient că prin greşeala lui a distrus o muncă titanică a colegilor săi. A rămas una dintre imaginile-simbol dintr-un meci istoric. Înainte de a pleca spre centrul terenului, pentru reluarea jocului, a încercat să-l împace pe Albertosi: "Pentru a repara ce am stricat nu pot decât să marchez".

Meciul s-a reluat, mingea a ajuns la Boninsegna, care a evadat pe partea stângă, a intrat în careul germanilor şi a pasat în jurul punctului de la 11 metri, unde a apărut Rivera, care, cu sânge rece, a pus latul şi a înscris. Trecuseră doar câteva secunde de la eroarea care putea ruina totul. Acum era erou. "Un gol marcat cu o luciditate excepţională. Un gol pe care doar un mare jucător îl putea reuşi", a recunoscut Albertosi. Un gol care a trimis Italia în prima sa finală de campionat mondial după 32 de ani şi care a scos o ţară întreagă în stradă. Aproape 30 de milioane de italieni urmăriseră meciul la televizor, iar entuziasmul de după a atins cote nemaiîntâlnite până atunci. Stoarsă de energie, squadra azzurra a pierdut categoric finala cu Brazilia, scor 1-4, însă succesul contra Germaniei de Vest a unit o ţară frământată de probleme politice şi sociale. Peste 12 ani, o altă victorie obţinută în faţa germanilor avea să aducă şi titlul mondial.

Bucuria dezlănţuită a lui Tardelli

Paolo Rossi a fost, indiscutabil, starul Cupei Mondiale din 1982, pe care Italia a câştigat-o într-o manieră entuziasmantă, după un început dezamăgitor de turneu. Însă imaginea-simbol a triumfului din Spania este cea a lui Marco Tardelli. Bucuria dezlănţuită a fostului mijlocaş de la Juventus după golul marcat în finala cu Germania de Vest, mai exact.

Criticat din toate părţile pentru selecţia pe care a făcut-o - convocarea lui Rossi, abia revenit după o suspendare de doi ani, primită în urma scandalului Tottonero, fiind cea mai contestată -, Enzo Bearzot nu a renunţat la planul lui nici după ce squadra azzurra a trecut de prima fază a grupelor doar datorită golaverajului, după trei egaluri cu Peru, Camerun şi Polonia. Au urmat, însă, victoria cu Argentina, deţinătoarea titlului, care îl avea deja în echipă pe Diego Maradona, şi explozia lui "Pablito", care a reuşit un hat-trick în succesul istoric obţinut în faţa Braziliei (3-2). Dintr-o dată, Italia era la doi paşi de titlul mondial. Un 2-0 fără emoţii în semifinala cu Polonia, printr-o dublă a aceluiaşi Rossi, i-a calificat pe italieni în ultimul act. Adversarul urma să fie Germania de Vest, ajunsă în finală după un parcurs cu multe semne de întrebare - o victorie controversată cu Austria, în urma căreia Algeria a fost eliminată la golaveraj, şi o semifinală câştigată în urma loviturilor de departajare în faţa Franţei, după ce portarul Harald Schumacher a scăpat incredibil de eliminare pentru atacul sălbatic asupra lui Patrick Battiston.

Pe 11 iulie 1982, pe Santiago Bernabeu, meciul pentru titlu a început cum nu se poate mai prost pentru Italia. Francesco Graziani s-a accidentat în minutul 7, iar Antonio Cabrini a devenit primul jucător care a ratat un penalty într-o finală de campionat mondial. Dar azzurrii nu au dat în vreun moment senzaţia că pot scăpa lucrurile de sub control. Iar inevitabilul s-a produs în minutul 57, când Rossi a deschis scorul din apropiere, după o centrare a lui Claudio Gentile. Peste puţin timp avea să vină şi momentul de glorie al lui Tardelli.

În minutul 69, echipa lui Bearzot a recuperat o minge în propria jumătate de teren şi a plecat la atac. A făcut-o cu liberoul Gaetano Scirea. Cu obişnuita sa eleganţă, regretatul fost fundaş al lui Juventus a avansat cu mingea la picior spre terenul germanilor. I-a pasat lui Bruno Conti şi şi-a continuat alergarea până în careul advers, unde a reprimit balonul, de la Rossi. Un călcâi pentru Giuseppe Bergomi, care apoi i-a retrimis mingea. Câteva secunde de aşteptare, apoi o pasă întoarsă pe linia de 16 metri. "Mi-a dat mingea, am preluat-o puţin în lateral şi din cădere am trimis-o în poartă. Apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat", a povestit Tardelli, râzând, pentru Rai.

S-a întâmplat bucuria sinceră şi eliberatoare, pentru unii vecină cu nebunia, a unui fotbalist cunoscut pentru determinarea sa, care în acel moment a înţeles că îşi trăieşte apogeul. Iar altături de Tradelli a urlat întreaga Italie, conştientă că squadra azzurra nu mai poate rata al treilea titlu mondial din istoria sa. În ultimele 10 minute, Alessandro Altobelli, cel care l-a înlocuit pe Graziani, a făcut 3-0, iar Paul Breitner a înscris golul de onoare al germanilor, stabilind rezultatul final şi declanşând o nouă sărbătoare pe străzile din întreaga Italie.

Însă imaginea care a rămas pentru totdeauna în amintirea fanilor este cea a emoţiei lui Marco Tardelli după reuşita care a consfinţit un succes pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să mizeze.

Cele două minute care au ucis Germania la ea acasă

Cupa Mondială din 2006 ar fi trebuit să fie un marş triumfal al Germaniei spre primul său titlu mondial după cel din 1990. Şi probabil chiar asta ar fi fost, dacă ţara gazdă nu ar fi întâlnit Italia în semifinale. Nici măcar faptul că întâlnirea dintre cele două echipe a avut loc la Dortmund, pe un stadion pe care germanii nu pierduseră vreodată, nu a ajutat, iar complexul italian a rămas în picioare.

Meciul poate fi considerat un adevărat "capolavoro" tactic al lui Marcello Lippi. Tehnicianul care s-a umplut de trofee pe banca lui Juventus a surprins pe toată lumea când, după primele 90 de minute, încheiate fără gol, a decis să facă o schimbare neobişnuită pentru o naţională care şi-a construit marile performanţe bazându-se în special pe apărare. Astfel, Italia a început prelungirile având pe teren trei atacanţi - Francesco Totti a fost titular, Alberto Gilardino l-a înlocuit pe parcurs pe Luca Toni, iar Vincenzo Iaquinta a intrat în minutul 91 în locul lui Mauro Camoranesi. Până atunci, jocul fusese echilibrat, mai puţin primul sfert de oră, când gazdele şi-au luat tare adversara, în încercarea de a marca rapid. Însă, odată cu trecerea timpului, squadra azzurra a devenit tot mai sigură pe ea, a echilibrat disputa şi chiar a trecut la conducerea ostilităţilor în anumite momente.

"Cu cât treceau minutele, cu atât eram mai convinşi că vom marca. Nu ne doream să ajungem la loviturile de departajare, pentru că mereu ne-au fost fatale", şi-a amintit, într-un interviu pentru Rai, Simone Perrotta, titular pe Westfalenstadion în acea seară de 4 iulie 2006. Iar mutările lui Lippi au ajutat la creşterea încrederii jucătorilor. Nici n-au început bine prelungirile şi Gilardino a luat o fază pe cont propriu şi, din unghi, a trimis în bară. Aproape imediat, Gianluca Zambrotta a avut la rândul său ghinion, şutând în transversală de la marginea careului. A fost momentul în care şi taciturnul tehnician italian şi-a pierdut calmul obişnuit şi a scăpat un "Vaffanculo" în timp ce-şi punea mâinile-n cap.

Italia avusese un ghinion teribil, dar, în acelaşi timp, preluase definitiv controlul partidei. Apoi a venit şi lovitura de maestru a lui Lippi. În minutul 104, Perrotta a fost înlocuit de Alex Del Piero. Italia cu patru atacanţi pe teren în acelaşi timp. De neimaginat! "M-am uitat la Gigi (Buffon - n.r.) şi l-am întrebat: "Ce face?". Mi-a răspuns: "Nu ştiu, mai bagă un atacant"", a povestit cu zâmbetul pe buze Fabio Cannavaro, viitorul Balon de Aur. "La finalul meciului, i-am spus lui Mister că a băgat doar atacanţi, iar el mi-a răspuns că eu, din teren, nu îmi dădeam seama cum mă apăram şi că putea băga 10 atacanţi, atât de liniştit era", a continuat fostul fundaş de la Parma, Inter, Juventus şi Real Madrid.

Într-adevăr, ca un antrenor care văzuse multe, Lippi ştia că, în acea seară, apărarea lui nu putea fi bătută, astfel că, fără să clipească, a mizat totul pe ofensivă. Iar rezultatele au venit exact când Germania nu mai putea reacţiona.

În minutul 119, Del Piero a executat un corner de pe partea dreaptă, iar fundaşii germani au respins doar până la Andrea Pirlo, aflat la marginea careului. Mijlocaşul italian a controlat balonul, a făcut câţiva paşi în pateral, apoi, dintr-o dată, a inventat un "no-look pass" printre doi adversari, iar Fabio Grosso a tras din prima, la colţul lung, făcând inutil plonjonul disperat al lui Jens Lehmann. Italia conducea cu 1-0, iar autorul golului a sărbătorit manifestându-se aproape la fel ca Tardelli cu 24 de ani înainte. Dar meciul nu se terminase încă.

Cu ultimele eforturi, Germania s-a aruncat spre careul lui Buffon, dar nu a reuşit să treacă de apărarea condusă impecabil de Cannavaro. Şi chiar căpitanul azzurrilor, când s-a intrat în al 121-lea minut de joc, a recuperat mingea şi a declanşat contraatacul ucigător prin care Italia a pus definitiv capăt ambiţiilor echipei lui Jurgen Klinsmann. Totti a trimis o pasă în adâncime pentru Gilardino, care a driblat în interior, apoi a aşteptat exact cât a fost nevoie venirea lui Del Piero, căruia i-a pasat elegat, iar legenda lui Juventus a pus mingea aproape de vinclu, cu o execuţie marcă înregistrată. 2-0, iar de la microfonul Sky Italia, Beppe Bergomi lansa îndemnul rămas celebru "Andiamo a Berlino!".

Italia a mers la Berlin şi a devenit pentru a patra oară campioană mondială, după ce a învins Franţa la loviturile de departajare. La fel ca în Spania, în 1982, squadra azzurra câştiga titlul suprem venind după un uriaş scandal intern - Calciopoli. Era încă o dovadă că italienii pot strânge rândurile în cele mai dificile momente pentru a contrazice orice pronostic. Şi probabil nimeni nu a simţit mai bine decât Germania acest lucru.

Meciurile oficiale dintre Italia şi Germania

31 mai 1962, Santiago: Italia - Germania de Vest 0-0 (CM, faza grupelor)

17 iunie 1970, Ciudad de Mexico: Italia - Germania de Vest 4-3 d. prel. (CM, semifinale)

14 iunie 1978, Buenos Aires: Italia - Germania de Vest 0-0 (CM, a doua fază a grupelor)

11 iulie 1982, Madrid: Italia - Germania de Vest 3-1 (CM, finală)

10 iunie 1988, Dusseldorf: Italia - Germania de Vest 1-1 (CE, faza grupelor)

19 iunie 1996, Manchester: Italia - Germania 0-0 (CE, faza grupelor)

4 iulie 2006, Dortmund: Italia - Germania 2-0 d. prel. (CM, semifinale)

28 iunie 2012, Varşovia: Italia - Germania 2-1 (CE, semifinale)

Etichete: italia , video , germania , cupa mondiala , euro 2016 , marcello lippi , rivera , beckenbauer , tardelli

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News