Bayern, între Guardiola și Ancelotti

Eșecul suferit de Bayern la Rostov va rămâne una din marile surprize ale acestui sezon de Champions League. Dacă va avea sau nu consecințe, asta vom vedea la primăvară, atunci când se vor disputa ”optimile”. Cert e că Bayern nu traversează un moment tocmai dulce, două eșecuri în trei zile nefiind un aspect prea simplu de digerat pentru o grupare obișnuită în ultimii ani cu victorii pe linie și cu o dominație absolută în Bundesliga. Azi, bavarezii sunt pe doi și-n grupa de Champions League și-n campionat, lucru care nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp, și-au adunat deja 3 înfrângeri în toate competițiile. 

Trecerea de la un antrenor la altul nu se face întotdeauna foarte lin. Mai ales atunci când nu vorbim despre o continuitate, manifestată cu precădere atunci când un asistent, sau secund cum se numește pe la noi, îi ia locul principalului, din diverse motive. Iar atunci când un antrenor mare e înlocuit cu un alt antrenor mare, e posibil să apară dificultăți. Guardiola e un antrenor mare, la vremea respectivă venise la Bayern în locul altui antrenor mare, Heynckes, Ancelotti e și el un antrenor mare. Fiecare dintre ei are o anumită filozofie, anumite concepții, principii, metode, elemente care se intersectează cu  particularitățile  unui vestiar plin de caractere puternice, de fotbaliști buni și foarte buni, extrem de bine plătiți și foarte răsfățați. Să faci un astfel de vestiar să răspundă la comenzi nu e întotdeauna cel mai simplu lucru din lume, în astfel de situații cunoștințele tehnico-tactice trebuie musai să fie completate de capacitatea de a dialoga, de știința muncii cu oamenii.

Carlo Ancelotti a găsit la Bayern un mecanism pe care Guardiola îl pusese la punct în trei ani. La finala Cupei din sezonul trecut, câștigată de Bayern în fața Borussiei la capătul unui meci fantastic, Guardiola nu și-a putut stăpâni lacrimile în timp ce privea la bucuria jucătorilor săi, care sărbătoreau încă un event. Mulți au spus atunci că erau lacrimi de regret pentru despărțirea ce urma să se producă. Și asta fiindcă părea să-și dea seama că, în sfârșit, după 3 ani de experimente și încercări, Bayern arăta așa cum își dorea. Acea mașinărie competitivă, pe care doar ghinionul și un alt super-antrenor, Simeone, au împiedicat-o să joace o finală de vis cu Real Madrid, eventual să o și câștige. Plecarea fusese alegerea lui, nimeni nu-l dăduse afară, decizia fusese luată cu multe luni în urmă, dar regretele pot să existe și-n astfel de situații.

Poreclit de spanioli ”el hombre tranquillo”, Ancelotti avea toate coordonatele succesului. Sau părea că le are. Cunoscut pentru felul în care gestionează vestiarele, italianul beneficia de un lot fantastic, completat cu singura piesă ce lipsea, Hummels, cu un proaspăt campion european, Renato, dar și cu Ribery, pe care Guardiola l-a avut foarte puțin la dispoziție în cei 3 ani de mandat. Totul a mers bine până la întâlnirea cu același Simeone, în 28 septembrie. Primul eșec și un joc modest făcut pe ”Calderon” au scos la lumină primele semne de întrebare. Au urmat pași greșiți în Bundesliga și apoi cele două înfrângeri consecutive de care aminteam mai sus. Numai bine ca semnele de întrebare să fie transformate în semne de exclamare, iar mecanismul bavarez să fie analizat mai în amănunt.

Și ce observăm? În primul rând că Ancelotti nu pare foarte flexibil atunci când vine vorba de sistemul de joc folosit. Acel 4-3-3 din perioada Real Madrid a fost implementat și la Bayern și n-a fost negociat niciodată. Și Guardiola l-a folosit de multe ori, dar de la fel de multe ori l-a și schimbat, în funcție de adversar ori situație. Problema cu acest sistem este că poate fi citit de  rivali  și poate fi destul de lesne nu neapărat contracarat, cât îngreunat. Am văzut o statistică a meciurilor jucate de Bayern în acest sezon, defalcată între adversari cu presing agresiv și adversari mai degrabă pasivi. Fără a intra în detalii, diferențele sunt evidente, în special la pase complete, la șuturi și la distanța dintre linii. Coincidența face ca toate partidele cu probleme ale lui Bayern, inclusiv cea de miercuri, să fie împotriva unor echipe agresive. Care au scos în evidență un detaliu: lipsa unui plan B. În afara unei ploi de centrări venite din lateral, în căutarea unei rezolvări din partea lui Lewandowski, alte idei n-au mai fost. Pe vremea lui Guardiola, Bayern impresiona prin numărul mare de oameni aduși în zona careului advers, ce părea uneori înconjurat, cu echipa adversă sufocată și incapabilă să scoată mingea de-acolo. Acum nu prea se mai vede lucrul ăsta, iar cele doar două goluri marcate de Thomas Muller în acest sezon, ambele în Champions League și niciunul în Bundesliga, reprezintă o primă consecință vizibilă. Și o primă problemă, căci rolul lui Thomas Muller la Bayern a fost mereu foarte important. Nici Xabi Alonso nu se simte foarte bine, foarte multe erori regăsindu-se în dreptul său, Douglas Costa a încetat și el să mai fie fotbalistul de explozie din trecut.

Adăugăm aici câteva informații, pe surse, care vorbesc despre o atmosferă destul de proastă în vestiar și de anumite disensiuni între Ancelotti și unii jucători pentru a zugrăvi tabloul acestei perioade la Bayern.

Asta nu înseamnă însă mare lucru. Lucrurile se pot schimba foarte repede în fotbal, iar Ancelotti pare tipul de om care să știe să lase orgoliile deoparte și să aplaneze un conflict. La ce calitate există în lotul bavarezilor, poate fi doar o formă de moment, dar ea trebuie menționată ca atare. Trofeele se câștigă în aprilie și mai, dar noiembrie și decembrie pot condiționa foarte mult din traseul unei echipe.