La moartea unui geniu

E una din acele veşti care te lasă fără cuvinte. E una din acele veşti ce-ţi poate strica o dimineață, o zi, o săptămână, o lună. E una din acele veşti care-ţi aminteşte că traseul unui om pe această planetă e marea necunoscută a fiecărei vieţi. E una din acele veşti pe care n-ai vrea s-o descoperi. Niciodată. A murit Ilie Balaci. Marele blond al fotbalului românesc s-a dus într-o lume despre care se spune că e mai bună, părăsind lumea asta a noastră care a uitat să fie bună cu cei care chiar merită.

Cine a fost Ilie Balaci pentru fotbalul românesc sper că nu mai are rost să discutăm. Deși sunt convins că mulți dintre tinerii de azi îi vor descoperi geniul privind imaginile ce vor rula în buclă în aceste zile pe la toate televiziunile. A fost mare, mare de tot, după unii cel mai mare. Chestie de percepție și, poate, de subiectivism. Alături de Dobrin și de Hagi, numele lui Ilie Balaci stătea acolo sus, la categoria rezervată geniilor atât de puține din fotbalul nostru. Pentru cei ca mine, care l-au prins prea puțin jucând pe Dobrin, a fost reperul talentului pur din acest sport. Așa cum se practica el în acele vremuri.

Cu siguranță, în zilele următoare se vor scrie zeci de rânduri, se vor aduce sute de elogii și se vor folosi mii de metafore pentru a caracteriza cariera celui care n-a fost căpitanul ”Craiovei Maxima” și al echipei naționale din acea perioadă, dar a fost liderul, vedeta, omul capabil să ridice cu un dribling și o execuție tribunele în picioare. Decarul.

Așa suntem noi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sunt cei morți. Când trăiesc nu-i bagă nimeni în seamă, când bolile sau angoasele sau frustrările îi chinuie teribil, toată lumea întoarce capul în altă parte. În timpul vieții lor nimeni n-are timp să-i laude, puțini sunt cei care-i apreciază, destui sunt cei care-i ironizează. Pentru că așa suntem noi.

Sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii. Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, cel mult cu o delăsare ce sună uneori a politețe. Uneori. De multe ori însă cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atât de valoare, ne gândim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mâini de ajutor decât altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gândim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.

Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Încep regretele și lamentările. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atâtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.

Pentru mine, Ilie Balaci a făcut parte dintr-una din acele echipe ale copilăriei pe care le știam pe dinafară, la fel cum le știu și acum. Craiova sa, a lui Costică Ștefănescu și Crișan, care nu mai sunt demult printre noi, Steaua din 1986, Dinamo din `89-90, ”naționala” din 1994. Balaci face parte din copilăria mea, din anii aceia în care a început pasiunea pentru fotbal, când colindam stadioanele fără să mă gândesc că peste ani voi ajunge să stau la aceeași masă cu unii dintre ei.

L-am cunoscut pe Ilie Balaci, dar nu i-am fost un apropiat. Ne-am întâlnit pe la diverse emisiuni, pe holurile redacțiilor, discutam despre fotbalul internațional pe care-l știa și aprecia. Mi-a povestit odată cum ar fi trebuit, înainte de 1989, să ajungă la AC Milan. Chiar fusese la Milano împreună cu soția, fusese în vestiar, văzuse inclusiv casa în care urma să locuiască. Transferul nu s-a mai făcut căci tovarășul Ceaușescu (sau ”tovarășa” credea Ilie) s-a opus în cele din urmă, la fel cum făcuse cu ani în urmă în cazul lui Dobrin. Și n-am cum să nu mă întreb acum care ar fi fost destinul lor dacă ar fi putut pătrunde atunci în fotbalul occidental, la talentul pe care-l aveau.

Se izolase în ultimul timp, părea un pic sătul de tot ce-l înconjura. Cu siguranță că-l măcina ceva, cu siguranță că nu se simțea bine, cu siguranță că gândurile și unele frustrări i-au afectat sănătatea. Probabil că a încercat să le dribleze, așa cum a făcut cu Gentile odinioară, la acea seară memorabilă cu torțe de pe vechiul ”23 August”. Moartea a fost însă mai parșivă decât durul fundaș italian, iar fluierul arbitrului care să dea fault nu s-a mai putut auzi.

Noi oamenii căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adâncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri. Ce bine ar fi să știm să fim aproape de cei care au nevoie de noi, atunci când au nevoie de noi.

Ilie Balaci ne-a părăsit și ne-a lăsat mai săraci. Încă o legendă urcă la ceruri, tare frumoasă e deja echipa de acolo, dar tare triști suntem noi aici.

Să te odihnești în pace, geniule!