Run, Messi, run!
04.10.2018, 14:47
Nu știu eu cât de mult contează pentru Lionel Messi banderola de căpitan al Barcelonei primită de la Andres Iniesta în momentul în care don Andres s-a decis să plece, pentru finalul carierei sale, în Japonia. Pesemne că suficient de mult. Messi era oricum liderul acestei echipe, și nu de azi de ieri, era omul decisiv, omul de la care se așteptau toate răspunsurile, chiar și când adversarii mai schimbau întrebările neașteptat, omul care aducea victoriile.
Și totuși nu era căpitanul, chiar dacă era liderul. Acea banderolă galbenă se pare că l-a schimbat și mai tare pe argentinian, a accelerat procesul de maturizare pe care mulți l-au observat în ultimii ani. Acum e căpitanul, e cel care trebuie să dea și un exemplu, nu doar goluri, e cel care, la o adică, trebuie să alerge mai mult decât o făcea în trecut.
”Nu cred că l-am văzut vreodată pe Messi gâfâind în halul ăsta la finalul unui meci” a fost un mesaj pe care l-am primit pe mailul de la Fotbal European (sau Euro Fotbal în varianta de Champions și Europa League) imediat cum s-a terminat partida de la Londra.
Fan al Barcelonei pesemne, telespectatorul observase și el ceea ce și alții au observat. O formidabilă dorință de efort din partea lui Messi, care, să fim sinceri, rar s-a văzut în meciurile Barcelonei sau ale Argentinei. Ulterior, pe parcursul emisiunii, mulți mi-au cerut să caut câți kilometri a ”înghițit” Messi în meci. N-am găsit acest detaliu, dar cred că nici nu prea contează, căci a fost mai mult decât vizibilă diferența față de alte meciuri. Felul în care Messi și-a rupt plămânii alergând pe gazonul penibil al unui stadion de un miliard de euro (cât scandal ar fi fost la noi într-o situație identică nici nu vreau să mă gândesc!) s-a transformat într-un clar exemplu și pentru ceilalți, căci atunci când îl vezi pe Messi că aleargă astfel n-ai cum să rămâi indiferent.
Iar faptul că această disponibilitate la efort a venit la câteva zile după ce el a simțit nevoia să apară în fața ziariștilor, trăgând un fel de semnal de alarmă (”nu se poate să primim goluri în fiecare meci cu atâta ușurință”, a zis el imediat după remiza cu Bilbao) e încă o dovadă că Messi a înțeles că a purta banderola e o onoare, dar și o mai mare responsabilitate.
”Wembley” a fost și va rămâne pentru Barcelona stadionul talisman. Aici s-a câștigat prima Cupă a Campionilor, cu Cruyff și ”Dream Team”-ul său, aici s-a consacrat ”Pep Team”-ul lui Guardiola ca reper important în istoria fotbalului. Și poate că de pe ”Wembley” va porni drumul spre un nou trofeu Champions League, ce pare să fi devenit o ușoară obsesie pentru Messi și ceilalți catalani, care sigur au înghițit greu și au digerat și mai greu cele 3 trofee luate de manieră consecutivă de rivalii de la Real Madrid. Sau cele 4 în ultimii 5 ani, cum preferați. Mai e mult până în iunie și multe se mai pot întâmpla, dar această victorie obținută de Barcelona la Londra, în fața unui rival deloc simplu, care anul trecut bătea pe Real Madrid și câștiga grupa, poate deveni un punct de plecare pentru Ernesto Valverde.
Am spus un punct de plecare, căci nu toate au funcționat la parametrii pe care probabil și-i dorește antrenorul catalanilor. Adversarul n-a avut la dispoziție două piese grele, Dele Alli și Eriksen, chiar marcatorii de la acel 3-1 contra Madridului, cu toate astea Barcelona tot a luat două goluri și a terminat cu ceva emoții meciul. E adevărat, doi oameni din linia de apărare a Barcelonei au lipsit, Sergi Roberto și Umtiti, dar și-așa e vizibilă fragilitatea unei defensive care în sezonul trecut, observa chiar Messi în interviul de care pomeneam mai sus, nu doar că lua greu goluri, dar permitea cu greu adversarilor să-și creeze ocazii.
Doar acel meci cu Roma a fost o excepție, dar asta deja e o altă istorie. În plus, lipsa golurilor lui Suarez rămâne o problemă, chiar dacă uruguayanul compensează prin efort și participare la fazele decisive. În ultimul parcurs triumfător în Champions League, Suarez a dat gol în toate meciurile importante, ceea ce a fost un element aproape decisiv.
Revenind la Valverde, la Londra se pare că și-a conturat un soi de plan A. Care-l cuprinde pe brazilianul Arthur, așteptat cu multă curiozitate de toată lumea, căci s-a vorbit suficient despre calitățile sale. A fost primul meci adevărat al lui Arthur, primul examen, iar nota pe care a luat-o, fără să fie maximă, căci nici nu avea cum, e mai mult decât rezonabilă, în orice caz peste una de trecere. Poziția pe care a fost distribuit e tare complicată la Barcelona, iar asemănarea cu Xavi, nu neapărat cea fizică, pe care au observat-o destui, e o greutate suplimentară pe umerii săi. A-l compara pe Arthur la 21 de ani cu Xavi la 32 e o mare eroare.
Eu unul mi-l amintesc pe Xavi la debutul său în tricoul Barcelonei, se voia un fel de Guardiola (cum fusese și Celades înainte, doar că Celades n-a suportat presiunea și a plecat), pasa mult de-a latul și era departe de strălucitorul Xavi din 2008 încoace, când Luis Aragones a intuit că locul lui e 10 metri mai sus, în zona de regie, nu în sala mașinilor. Arthur are tot viitorul în față, dar încă nu știu dacă-și poate accelera atât de mult procesul de adaptare și maturizare încât să devină un element important din martie încolo, când încep duelurile decisive.
Planurile antrenorului Valverde
Planul A al lui Valverde îl cuprinde pe Coutinho mai aproape de Messi și Suarez, dar îl cam exclude pe Dembele, ce se poate constitui într-un element fundamental al planului B. Spre exemplu eu n-am înțeles de ce Valverde nu l-a trimis pe francez în teren la 3-1, în locul lui Coutinho, pentru a profita de spațiile ce deja se lărgeau considerabil în apărarea lui Tottenham.
Mă întorc la obsesia catalanilor pentru câștigarea Champions League. Paradoxal, mie Barcelona de la Londra mi s-a părut suficient de aproape de Madridul lui Zidane, care în toate cele trei sezoane câștigătoare se învățase să și sufere în anumite situații. Acea capacitate de a suferi, de a se lăsa dominată și de a ieși apoi cu succes dintr-un astfel de scenariu devenise aproape proverbială. Barcelona avea alt registru, ori domina și câștiga clar, ori pierdea clar. Pe ”Wembley” am văzut că Barcelona poate să sufere și să câștige un meci important. E și ăsta un punct de plecare. Totul însă începe și se termină cu Messi.
CITEŞTE ŞI:
