Tristețe de Parma

Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala World Cup cu Brazilia la penalty-uri, dar fotbalul italian stăpânea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, seara, la 20:30, cu o audiență de câteva mii de oameni).

Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întâi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, până în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să câștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.

Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo până la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost câștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întâi, dar apoi cu un tânăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino. 

Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar un deceniu. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fratele sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tânăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.

În 2008, a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își câștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curând, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia când Ghirardi a anunțat că vrea să vândă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci când, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani: Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atârnată de gâtul unei istorii frumoase.

AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa totuși să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau fonduri pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sunt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decât remiza scoasă pe terenul Romei.  

Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mâna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.