Adevărata bucurie de a juca fotbal

Când s-a dus Gauguin peste ei, abia învăţau să joace petanque şi erau încă la fel de naivi ca la Facerea Lumii. Femeile zâmbeau frumos din şolduri, iar bărbaţii se minunau de hainele prea multe pe care le purta călătorul. Azi, sunt cei mai tari la petanque din tot Oceanul şi s-au deprins şi cu fotbalul.

Începea să plouă prin noiembrie şi când se oprea, după vreo 6 luni, strălucea totul de verde, ceea ce se întâmplă şi azi, la 150 de ani după ce i-a descoperit pictorul şi i-a trimis în lume prinşi în tablouri şi în scrieri sentimentale.

Şi ştiam de la el că Tahiti e departe, prin orice parte ai lua-o, fie peste Americi, fie peste toată Asia. Lui i-a luat nişte săptămâni bune să ajungă! Zău aşa, luaţi o hartă şi vedeţi cât vă ia să găsiţi punctul, pe undeva prin Pacificul de Sud!

Uneori te şi întrebi, cum de-au găsit un loc plat, să-şi facă teren? Apă de-un albastru ireal, munţi verzi, plaje cât vezi cu ochii acoperite de nisip negru, ici colo câte-o stâncă, asta e tot! Dar au găsit şi le-a plăcut jocul! Şi-ntr-o săptămână au bătut pe toţi de pe celelalte insule şi s-au trezit campionii Oceaniei.

Abia cu ei, personal, am simţit justificată Cupa Confederaţiilor. Păi zău, câţi dintre voi, dintre noi, am văzut vreodată jucând naţionala de fotbal din Tahiti? Şi nu e asta maxim de curiozitate fotbalistică în vara asta, după atâta Messi, Ronaldo, Mourinho, Bayern şi Borussia şi Steaua?

Aşadar, Tahiti! Patru dintre ei sunt de-ai lui Tehau. Doi fraţi gemeni, Alvin şi Lorenzo, Jonathan, mai mare ca ei, şi vărul Teaonui. Toţi titulari la naţională, adversari prin campionatul tahitian. Păi da, că au şi campionat, altfel cum să-şi încropească ditamai naţionala, campioană continentală!?

Au un singur profesionist în lot, pe Marama Vahirua, din liga a doua franceză, de la Nancy, unde n-a prea jucat, fiind împrumutat prin Grecia. În rest, bucătari, tâmplari, studenţi. Şi surferi, cu toţii. Păi înainte de Cupa Confederaţiilor s-au dus în Chile. Unde, în afară de faptul că i-a bătut naţionala de tineret din Santiago cu 7-0, s-au dat cu placa pe valuri în fiecare zi. Valurile sunt aceleaşi ca ale lor de acasă, Chile e aproape, peste Pacific.

În paşaport sunt francezi, pe tricouri sunt Războinicii de Oţel, dar înainte de orice sunt nişte băieţi fericiţi că, fără să-şi dea seama cum, joi vor juca un meci de fotbal pe bune împotriva campioanei mondiale. Până şi sorţii le-au fost aproape şi i-au trimis în grupă cu Spania. Câţi amatori mai ştiţi să fi jucat împotriva campioanei lumii un meci oficial?

Poate că la final vor face şi o haka, pe care FIFA nu-i lasă, ca la rugby, să o execute înaintea jocului. Poate că vor pierde la scor, deşi au promis că se vor strădui să primească goluri puţine, poate că nu vor marca niciunul, nu vor reuşi niciun dribling şi vor avea greşeli de copii la anumite faze. Dar cu siguranţă, vor fi cei mai bucuroşi oameni de pe planetă că se află acolo, pe terenul acela şi astfel fotbalul, prin ei şi nu prin adversarii lor plătiţi cu milioane de euro, se va întoarce la rădăcini, tocmai în ţara în care şi-a cunoscut bucuria desăvârşită şi adevăratul zâmbet.