Ultimul rege al Spaniei

Spania mai e încă vreo două săptămâni campioană mondială, chiar dacă a plecat acasă încă de după cel de-al doilea meci din faza grupelor, la turneul final brazilian. Două înfrângeri, cu Olanda și Chile, au eliminat dubla campioană europeană și învingătoarea din Africa de Sud, punând la îndoială viabilitatea și valabilitatea unor fotbaliști care au dominat scena mondială din 2008 încoace.

Unul dintre ei, Iker Casillas, a fost aspru criticat pentru prestațiile sale la ediția braziliană a Cupei Mondiale. S-au găsit unii, cum e Chilavert, să-i ia public apărarea, punând punctul pe i, de la ipocrizie: cei care l-au adulat acum vreo 3-4 ani, l-au înjurat aspru acum 3-4 zile pe Casillas.

Mi-e simpatic Iker de mulți ani și în 2011 am scris despre el, la momentul la care devenea cel mai selecționat jucător din istoria naționalei spaniole. Nu știu dacă pot spune mai bine lucruri despre Iker și simt că acel text e valabil și astăzi, așa că-l reiau aici, în forma lui originală. Nu pentru că portarul spaniol n-a mai strâns isprăvi memorabile în ultimii trei ani, dar cele pentru care-l admiram atunci sunt de fapt cele de care trebuie să-și aducă aminte toți criticii lui înverșunați de astăzi. Și mai cred că merită să ne aducem aminte, când eroii își arată fața umană, de ce i-am consacrat ca eroi.

În estul Europei sunt Munţii Urali, în vest e Iker Casillas. Continentul e strâns între ei şi-l au la picioare. Îngheaţă pasărea în zbor deasupra şi nu trece nimic dincolo. Două graniţe de nestrămutat: linia porţii şi cea dintre Marea Aral şi Marea Kara. Pe prima o păzeşte Iker Casillas, ca nimeni altul. Şi pentru Spania şi pentru Real Madrid.

În 2008 a trecut prin sferturi, prin semifinale şi prin finala Campionatului European fără să primească vreun gol. Pe podiumul de premiere, după ce şi-a luat medalia şi a ajuns în faţa Majestăţii Sale Regele Juan Carlos, l-a pufnit plânsul. S-a îmbrăţişat cu suveranul şi i-a plâns pe umăr, ca un copil. El, care în 2000, după ce câştigase Liga Campionilor cu Real, se mai ducea cu metroul la antrenamente, pentru că nu avea maşină, se pupa acum cu Regele.

În 2010 a mai făcut una nefăcută până la el în Iberia. A primit trofeul Cupei Mondiale, o ispravă pe care n-o mai reuşiseră alţii înaintea lui, deşi nu fuseseră deloc mai puţin destoinici!

La Real, unde a crescut, l-au pus prima oară să apere când avea 19 ani. La 20 l-au luat şi la naţională. Dacă ar trebui să scrie toate numele mari de coechipieri pe care i-a avut, începând cu Raul, Hierro, Zidane sau Ronaldo, ne-am plictisi de uimire.

Iker n-a sărit niciodată în ochi tocmai pentru că e mereu acolo, o obişnuinţă. Chiar şi azi, după atâţia ani şi cu o naţională unsă în jurul lui. Înainte de pasele mărunte şi drepte pe care şi le dau Xavi, Iniesta şi Fabregas, înainte de plasamentul electronic al lui Piquet, înainte chiar şi de descreieratul de Sergio Ramos, de golgeterul Villa, înainte de sobrietatea lui Puyol, e Iker, cu zâmbetul ăla de provincial care descoperă oraşul cel mare. E căpitanul Spaniei campioană europeană şi mondială.

Dar e mai mult de atât, e dincolo de simbol, e undeva şi dincolo de înţelegerea acestui joc numit fotbal. Spania a câştigat un titlu continental şi altul mondial seducând cu fotbalul ei efervescent. S-a întâmplat şi pentru că el, Iker, n-a comis nici o gafă, n-a tremurat nici o clipă şi n-a lăsat să treacă nimic dincolo de linia porţii.

Cred că i-ar fi stat bine şi acum 44 de ani între buturile Spaniei, cu şapcă în cap. Are faţă, are şi stofă de anii romantici şi estetici ai fotbalului. Până la urmă, după o grămadă de vreme, estetica triumfă din nou. Spania croită artistic şi pentru plăcerea privitorilor, un fel de colecţie haut couture, defilează pe podiumul lumii fotbalistice lipsită de inhibiţii, de constrângeri şi de frustrări.

Spania l-a consacrat definitiv pe Iker în postura de nou suveran. Sâmbătă, la Londra, a egalat recordul de selecţii deţinut de Andoni Zubizarreta, 126. Iar marţi, a devenit fotbalistul cu cele mai multe meciuri în naţionala iberică. N-are decât 31 de ani şi încă cel puţin alţi patru în faţă, la cel mai mare nivel.