Două goluri şi o mie de pase
30.09.2013, 22:20Ivan de la Pena avea 33 de ani şi-o chelie de neconfundat. În 2009 juca pentru Espanyol de 7 ani, după ce crescuse la FC Barcelona. În februarie, pe terenul unde debutase în Primera, a câştigat de unul singur un meci contra fostei sale echipe.
Primul gol l-a dat cu capul, de la 2 metri, după ce Nene i-a centrat de pe stânga. A fost simplu şi de necombătut. Repriza a doua începuse de doar 5 minute când a deschis scorul cu golul acesta. Cei 90 000 de oameni de pe Nou Camp au amuţit ca la comandă.
Peste doar patru minute, Victor Valdes a pasat greşit, De la Pena a interceptat, a făcut un pas şi a lobat balonul în vinclu, de parcă mergând pe stradă a lovit o pungă luată de vânt, aşa în joacă şi cu zâmbetul pe buze. Când a tras la poartă, nici măcar nu s-a oprit din alergat. Şi a continuat apoi să fugă spre peluza din spatele buturilor unde înscrisese deja de două ori şi unde era aşteptat de suporterii lui Espanyol.
Fusese coleg cu Guardiola când debutase pentru Barcelona, în 1995, iar acum îl înjunghia ştrengăreşte. La final s-au îmbrăţişat la marginea terenului, de parcă nu se mai văzuseră de mulţi ani.
Ivan de la Pena a fost prototipul piticilor atomici de azi din lotul Barcelonei. Avea picioare scurte, 1 metru 69 de centimetri din tălpi până în creştet şi fugea sub el, cu paşi mici şi iuţi. Când demara sau punea frâne, adversarii erau în mare pericol de accidentare. Dădea pase întortocheate, când nimeni nu se aştepta şi niciodată nu se plictisea să inventeze noi şi noi trasee spre porţile adverse.
Jocul lui era un spectacol, pasele inimitabile, rupând liniile defensive adverse în două şi oferind avantajul decisiv coechipierului care primea pasa de gol. Maxima sa favorită venea de la Toni Kukoc: “Un coş face fericit un om, un asist, doi!”
Asta era acţiunea lui favorită, să dea pase de gol, să filtreze mingea la mijlocul terenului şi apoi să o arunce în faţa porţii, cu atâta naturaleţe şi claritate, încât năştea golgheteri pe bandă rulantă. Ronaldo, brazilianul, avea să declare că mijlocaşii cei mai buni alături de care a jucat au fost De la Pena şi Guti, chiar dacă a fost coechipier, spre exemplu, şi cu Zidane.
În afară de pase, se demarca pe nesimţite în spatele liniilor adverse şi a înscris goluri puţine, dar memorabile. Pentru Espanyol a marcat doar de opt ori în 180 de meciuri. Nu-l vedeai, dar era peste tot şi la mijlocul terenului făcea curăţenie lună, cu alunecări precise şi intercepţii de o geometrie impecabilă.
După un meci acasă cu Sevilla, acum mai bine de doi ani, a anunţat că se retrage. Abia împlinise 35 de ani şi a lăcrimat puţin, cum se face de obicei, cu melancolia unui drum abia sfârşit.
