Gracias Ivan Zamorano!

Manuel Pellegrini a mai făcut asta odată. Şi nu demult. Doar şapte ani au trecut de atunci şi lumea ştie azi că n-a fost o întâmplare. Dacă un lucru se întâmplă o dată, sunt şanse maxime să nu se mai întâmple niciodată. Dacă se întâmplă de două ori, sigur se va mai întâmpla şi a treia oară. Aşa că să nu vă mire când istoria asta se va mai repeta. E doar o chestiune de timp.

Ar fi putut foarte bine să fie actor de film şi, la cum arată, ar fi fost unul de succes. Un fel de Clint Eastwood al emisferei sudice şi al Americii Latine. Vorbeşte la fel de puţin şi face la fel de multe în filmul carierei sale de antrenor. Plus figura de dur sub care se ascunde un băiat bun, cu principii sănătoase şi un spirit al dreptăţii dus la extrem. Desigur, nu e totul perfect. Într-un fel e firesc: perfecțiunea e un moft și sfârșește prin a plictisi. Iar el nu știe ce-s alea mofturi!

Prima oară s-a întâmplat cu Villareal. A luat-o de nicăieri şi a dus-o în semifinalele UEFA Champions League. Acum a ajuns cu Malaga în sferturi, reţeta fiind cam aceeaşi. În urmă cu 7 ani îl avea pe Forlan, pe care-l resuscitase după mai puţin inspiratul transfer în Anglia, la Manchester United. Acum e Isco, un puşti necunoscut până acum un an, care a luat minţile tuturor marilor cluburi de pe continent, după ce a crescut cu Pellegrini ca Făt Frumos, într-un an, cât în zece.

Mai mult decât să o califice între cele mai bune opt echipe europene, Manuel Pellegrini a salvat, cel puţin deocamdată, de la faliment, formaţia din Andalusia. Şi a făcut asta, a obţinut rezultate care au adus bani clubului, cu o discreţie admirabilă. Iar discreţia aceasta vine din credinţa mărturisită a acestuia că antrenorul e 95% în timpul şedinţelor de pregătire, dar la meci, el mai contează doar 5%. Iar la antrenamente, acolo unde el e cel mai important, nu prea primeşte pe nimeni.

Ai zice despre antrenorul chilian care se apropie de 60 de ani că e croit pentru echipe mici, după sezonul de la Real în care n-a câştigat nimic, chiar dacă statistic a stabilit recorduri pentru clubul madrilen. Dar a plecat de pe Bernabeu din principiu, nu pentru că n-a cucerit trofee. Pur şi simplu, ce credea el despre fotbal nu coincidea cu ce credea Florentino Perez.

Iar ce crede Manuel Pellegrini despre fotbal nu poate fi mai bine concentrat decât o face povestea retragerii sale ca jucător. Avea aproape 32 de ani şi jucase fundaş central la Universidad de Chile toată cariera, vreo 450 de partide. În 1984, meci de Cupă cu Sandino, echipă din divizia secundă. Adversarii centrează o minge în careu, Pellegrini se uită spre portar, apoi se înalţă să respingă. Înainte de a ajunge la balon, un puşti de 17 ani împrumutat la Sandino de la Cobresal pluteşte la jumătate de metru deasupra sa şi trimite în plasă cu o lovitură năpraznică. Pellegrini se uită la el şi se gândeşte prima oară în carieră să se retragă. Află la final, întâmplător, că pe puşti îl cheamă Ivan Zamorano. „Dacă aş fi ştiut ce carieră urma să aibă, aş mai fi jucat vreo doi ani, nu m-aş fi retras.”, avea să declare Pellegrini câţiva ani mai târziu.

Poate că azi, noi cei care ne bucurăm de efervescenţa ofensivă a echipelor antrenate de Manuel Pellegrini ar trebui să-i mulţumim şi lui Ivan Zamorano pentru acest antrenor care e plătit la Malaga mai prost decât trei sferturi dintre jucătorii săi. Şi dacă e întrebat despre bani, răspunde sec: “E sărac cine are nevoie prea multe!” Iar el pare că n-are decât o singură nevoie: să fie lăsat să antreneze în timpul săptămânii, pentru ca la meci să stea pe bancă fiind gata să renunţe în favoare fotbaliştilor săi chiar şi la cei 5% care crede că i se cuvin antrenorului, lăsându-I să facă pe teren ce îi taie capul. Ştie că i-a învăţat să facă ce trebuie!