Istoria supraviețuirilor noastre

Prima oară a fost așa: ploua de rupea pământul, era într-o miercuri, n-aveam încă 11 ani și am fugit de la școală ca să văd la televizor, de la ora 15:00, România - Irlanda de Nord. Meciul acela în care Hagi a fost prima oară căpitan la Națională, avea doar 20 de ani, și în care ne trebuia o victorie ca să mergem la Copa del Mondo din Mexic.

Quinn a dat golul victoriei nord-irlandeze, tricolorii au dominat ca niciodată, dar n-au putut învinge și am rămas acasă, să vedem turneul final noaptea târziu, pe bulgari, că la noi nu s-a transmis nimic. Și ne-am uitat, fără să suferim prea mult că ai noștri nu erau acolo.

A doua oară s-a întâmplat pe Prater. La Viena aproape ningea și nouă ne trebuia iar o victorie, ca să mergem la Europeanul din Germania de Vest. Bătusem Spania la București cu 3-1, după ce ea ne bătuse la Sevilla cu 1-0, aveam golaveraj mai bun, și general și la meciuri directe.

În anul acela dădusem cele mai multe goluri dintre toate naționalele europene, 25, bătusem la scor tot, acasă, dar în Austria n-am mai învins. Și iar am suferit și am văzut turneul final continental fără Hagi, Cămătaru, Boloni, Nae Ungureanu sau Belodedici.

Tot într-un noiembrie trist am mai suferit odată, peste patru ani. 1991, ultimul meci din preliminariile pentru alt turneu european, cel din '92, la Sofia, cu Bulgaria. Adrian Popescu a dat gol, după jumătate de oră de joc, Nasko Sirakov a egalat în minutul 55 și Scoția s-a dus să joace în Scandinavia, în turneul acela câștigat de Danemarca, despre care s-a spus că venea direct de la plajă.

De suferit am suferit peste încă doi ani, când a tras Bodin în bară, la Cardiff, din penalty, că dacă ar fi dat gol, nu am mai fi avut nici Generație de Aur, nici vise frumoase, nici golul lui Hagi din meciul cu Columbia și nici pe cel al lui Ilie Dumitrescu, amrcat Argentinei. Și, desigur, n-am fi avut nici golul lui Kennet Andersson, când a ieșit Prunea din poartă anapoda.

Și, ce, n-am suferit ca naiba la loviturile de departajare? N-am crezut că nu o să ne mai revenim niciodată după șuturile alea două trimise de Dan Petrescu și Belodedici? N-am umbat noi, cu toții, chiauni în noaptea aceea în care ne-a trecut Brazilia pe sub nas și habar n-am avut cum să o seducem pentru o semifinală de vis tocmai hăt, departe, în America?

Apoi a fost Hagi, de data asta pe bancă, în barajul acela pentru Coreea și Japonia, început excelent și terminat execrabil, cu șapte atacanți pe teren la București și cu o tristețe fără margini. Pentru noi, pentru el, pentru copiii care așteptau primul turneu final și l-au ratat pentru că uneori fotbalul e și așa, un lung șir de irosiri când ți-e lumea mai dragă și inima mai slabă.

După Hagi, hai, că asta sigur ne aducem toți aminte, a fost Dorinel, pe Prken, la Copenhaga, când a centrat în careu din corner, în prelungiri, la 2-1 pentru noi și calificarea în buzunar, în loc sa țină de minege și să ne țină în viață. Și a dat gol Laursen prin minutul 96, ca să suferim iar, ca proștii, și apoi să privim iar turneul final fără ai noștri acolo.

Am suferit la meciuri decisive, mai mult decât în campanii încheiate devreme, când ne omoram șansele repede și scăpam de emoții. Am suferit, am crezut că e acum ori niciodată, ca n-o sa ne mai uităm la fotbal, că n-o să mai trăim, n-o să mai iubim, n-o să mai credem.

Și a doua zi am luat-o de la capăt, am făcut calcule, am făcut trageri la sorți, ne-am rugat, am făcut echipe și am demis selecționeri. Am mers mai departe și am supraviețuit, pentru că, din fericire, o dată la doi ani e organizat câte un turneu final și supraviețuim oricărei dureri de dinainte, pentru că privim în față și credem că putem fi, în ziua următoare, mai buni.

Așa că, înainte de a înjura, de a urla de fericire sau de a privi perplecși rezultatul de vineri de la Budapesta, din Ungaria - România, să ne aducem aminte că am supraviețuit în ultimii 30 de ani și tristeților și bucuriilor fotbalistice! Nu-i așa că din când în când, zilele astea, vă gândiți cu nerăbdare la tragerea la sorți a preliminariilor pentru Euro 2016?