Verdun, antrenorul, nu bătălia

Mick Hulligan juca extremă la Port Vale şi la antrenamente se chinuia să deprindă meşteşugul executării loviturilor libere. Nu prea reuşea. Ivor îi era şi coechipier şi manager, avea 35 de ani şi abia revenise după o ruptură de ligamente. L-a privit pe Hulligan ratând o duzină de lovituri, apoi s-a dus spre el: "În regulă, hai să-ţi arăt!" A luat o minge, a pus-o lângă colţul careului, s-a dat înapoi câţiva paşi, să-şi ia avânt, apoi a trimis un şut peste poartă, peste gard şi peste Hamil Road, șoseaua din apropiere. Jucătorii au lăsat privirile în pământ, dar Ivor s-a întors spre Hulligan şi cu tonul unui sergent major de instrucţie i-a spus: "Acum vezi, uite aşa baţi tu lovituri libere!"

S-a născut la Glifach-Bargoed în vara lui 1916 şi l-au botezat Verdun, pentru că doar despre bătălia francezilor se vorbea peste tot în anul acela şi, cumva ciudat, galezii din sud erau tare mândri de francezii care rezistau acolo. Era al şaptelea fiu al familiei şi la 16 ani lucra deja în mină, alături de ceilalţi fraţi şi de tatăl său. Tot cam pe atunci s-a apucat şi de fotbal, o ditamai ciudăţenia într-o regiune în care se juca rugby pe rupte şi într-o familie cu doi pilieri, o aripă şi-un taloneur.

QPR l-a pus pe teren să joace halfback, înainte să se inventeze WM-ul şi se povesteşte despre el că era determinat, avea o dinamică a jocului rar întâlnită pe vremea aia şi când Aston Villa l-a cumpărat în 1948, deşi avea 32 de ani, a plătit pentru el 17 500 de lire sterline, record pentru o sumă de transfer în acel moment. A jucat de opt ori în naţionala galeză şi într-un legendar turneu indian al unei selecţionate britanice, în timpul celui de-al Doilea Război mondial.

Din septembrie 1944, echipa aceasta din care nu lipseau vedetele fotbalului britanic a stabilit probabil un record mondial, jucând 126 de meciuri, în 196 de zile, şi parcurgând peste 30 000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul Indiei. "La Ramzak, pe frontiera de nord-vest, două batalioane de trupe indiene au fost răspândite pe dealurile din jurul terenului, pentru a preveni atacurile triburilor locale asupra spectatorilor.", a povestit Ivor într-un articol publicat de ziarul Universităţii din Bath, în anii '70.

Când a venit războiul, l-au trimis instructor de educaţie fizică pentru trupele RAF, la Blakpool, unde s-a împrietenit cu Sir Stanley Matthews, jucând amândoi în meciurile demonstrative ale echipei locale. Sir Stanley, căruia i se zicea Magicianul şi care a jucat în naţionala Angliei la 42 de ani, în 1957, i-a fost cavaler de onoare la nuntă, principal destinatar al paselor şi model când s-a apucat să antreneze. Şi prieten toată viaţa.

De la el a căpătat un fel de fobie faţă de echipele profesioniste, când, aşa cum spunea prin 2000, a descoperit că jocul se transformase într-o goană nebună după bani şi că nu mai contau nici bucuria, nici fair play-ul, nici spectatorii. Şi dacă Sir Stanley s-a avântat în jurul lumii antrenând cu entuziasm echipe de amatori (a stat doi ani în Soweto, în plin regim de apartheid, şi a format o echipă doar cu jucători de culoare, căreia lumea-i zicea "Băieţii lui Stan", şi pe care a dus-o să joace tocmai în Brazilia- dar asta e deja altă poveste de spus), Ivor Verdun a ales Universitatea din Bath, unde a fost antrenor până în 2010. S-a retras la 93 de ani şi a aflat că-l trecuseră în Guiness Book la categoria cel mai în vârstă antrenor activ.

Până acolo însă, i-a fost secund lui Don Revie la Leeds, în perioada de glorie a lui United, s-a dus la Salonic să antreneze pe PAOK, i-a promovat pe Carlisle United prima oară în istorie în liga a treia şi a continuat să creadă în fotbalul jucat pentru fotbal, nu pentru bani.

Cu o zi înainte să se retragă, a apărut pe terenul de antrenament în trening, cu ghetele în picioare şi gata să mai tragă de câteva ori la poartă. I-a privit pe băieţi şi le-a spus ceea ce spusese de peste 50 de ani sutelor de jucători pe care i-a crescut: "Trebuie să vă doriţi să învingeţi. Nu e nimic mai frumos şi mai plin de emoţie decât o victorie!"

A fost ca şi cum, fără să ştie, când l-au botezat, galezii lui din mină îi dăduseră să ducă mai departe înverşunarea de la Verdun şi dorinţa pe care au avut-o acolo francezii de a învinge.