Auf wiedersehen, Italien!

Germania a înţeles, în sfârşit! Germania şi-a învins demonul şi merge mai departe. Căci victorie e, deşi calificarea a fost obţinută abia la loviturile de departajare, chiar şi acolo cu mari emoţii.

Cel mai important pas pe care trebuia să-l facă Germania era să înţeleagă ce joacă Italia şi să acţioneze în consecinţă. Iar Low a înţeles încă din primăvară, de la acel amical de la Munchen. Atunci, Italia a fost zdrobită. Acum, italienii au cedat mult mai greu, dar tot au cedat. Şi atunci, şi acum, Low a folosit trei fundaşi centrali. Pentru că exact asta e cheia. Să faci Italia să joace împotriva sa. Cum a făcut şi PSV în returul cu Atletico, din UEFA Champions League. Nu întâmplător ambele confruntări au fost decise la loviturile de departajare.

Puse în oglindă, cele două echipe s-au ciocnit de la început. Au ieşit scântei, dar nu am avut artificii. S-a văzut, încă din start, că naţionala lui Low are mai multă calitate. Dublată de o pregătire fizică ireproşabilă. Pressing permanent şi foarte avansat, care a scurtciruitat traseele echipei lui Conte. Cu greu a ieşit squadra azzurra din încercuire, dar italienii puteau marca la ocazia lui Sturaro, singura din prima repriză, care a fost, practic, o continuare a meciurilor cu Belgia şi Spania. Doar că Germania e la un nivel pe care actuala echipă a Italiei nu-l poate accesa. Dacă situaţia e temporară, ne vom lămuri din toamnă încolo.

Din repriza a doua lucrurile s-au schimbat. Italia a respirat tot mai greu. S-a apărat tot mai jos şi a sfârşit prin a lua gol. Dincolo de devierea nefericită a lui Bonucci, am rămas cu pasa excelentă primită de Hector de la Mario Gomez, care a filtrat nu mai puţin de trei adversari. Italia era epuizată, iar Low a simţit asta. A mutat cu Draxler, în locul lui Mario Gomez, sperând că viteza MVP-ului din meciul cu Slovacia va crea breşele necesare închiderii meciului. De nicăieri a venit însă uluitoarea greşeală a lui Boateng. O greşeală care putea avea consecinţe nefaste, pentru că italienii au înviat subit. Norocul Germaniei, că au făcut-o doar cei din teren. Pe bancă, nicio mişcare. Altădată inspirat, Conte n-a simţit momentul favorabil. A schimbat târziu de tot, atunci când Florenzi a cedat definitiv, iar ofensiv a mutat şi mai târziu. Insigne a intrat abia în a doua repriză a prelungirilor. Zaza, când meciul aproape că se terminase şi prima atingere de balon a fost penalty-ul şutat în tribună. Italienii erau mulţumiţi că egalaseră şi se vedea că nici loviturile de departajare nu-i îngrijorează.

Germania avea, însă, aceeaşi atitudine. Deşi era echipa cu mai multe soluţii, cu mai multă prospeţime şi mai bună, per total, trupa lui Low a aşteptat şi ea. Era ceva în jocul Germaniei care trebuia să-i facă pe italieni să înţeleagă că loviturile de departajare nu sunt o soluţie. Băieţii lui Low simţeau că a venit vremea să treacă peste marele hop. Die Mannschaft pierduse doar o dată la loterie, acum 40 de ani, iar Italia câştigase de doar patru ori din zece încercări. Şi totuşi, germanilor le-au tremurat picioarele. Dovadă stau ratările lui Muller, rămas fără gol marcat la Euro, Ozil şi Schweinsteiger, căpitanul care putea închide meciul mai devreme. Duelul Neuer vs Buffon a decis soarta partidei la ultima serie. Portarul lui Bayern a plonjat cu braţul jos şi a respins şutul lui Darmian, însă acelaşi tip de execuţie l-a păcălit pe Buffon, care a scăpat pe sub mână mingea şutată de Hector. Golurile lui Rivera, Tardelli, Grosso sau Del Piero erau istorie. La fel şi complexul italian.

Italia intră într-o nou eră. Cea a lui Giampiero Ventura. Italia lui Conte merge acasă „a testa alta”, eliminată doar la loviturile de departajare de Germania, care a jucat cel mai bun fotbal la acest turneu final. Naţionala lui Joachim Low este marea favorită la câştigarea trofeului. Dacă nu cumva Franţa se trezeşte fix atunci când trebuie.