Sâmbătă, 13!

Când i-a pierdut în vară pe Pirlo, Tevez şi Vidal, Juventus părea a-şi fi pierdut şi statutul de principală favorită la titlu. Probabil că lui Allegri i-au revenit în minte imaginile din vara lui 2012, când, din postura de antrenor al Milanului, trebuia să reconstruiască o echipă de la care plecaseră cei mai buni jucători. Norocul antrenorului livornez a fost că Giuseppe Marotta e mult mai inspirat decât omologul său milanez, Adriano Galliani, care nu înţelege fotbalul zilelor noastre, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Paolo Maldini. Pe lângă priceperea fostului oficial al Sampdoriei, Allegri a mai avut şi sprijinul necondiţionat al lui Andrea Agnelli, plus un buget pe măsura pretenţiilor piemonteze. 120 de milioane de euro cheltuite cu cap, nu ca suta Milanului, aruncată parcă la întâmplare. Dar asta este o altă discuţie.

Rivalii îşi frecau mâinile văzându-i pe campionii Italiei cum înşiră rezultatele proaste. După o treime de campionat, Juventus bătuse tot în materie de record negativ şi se afla la nu mai puţin de unsprezece puncte distanţă de liderul de la acea vreme, Roma. Ce a subestimat aproape toată lumea, inclusiv eu, recunosc, a fost capacitatea lui Allegri de a îndrepta lucrurile, deşi era destul de recent exemplul locului 3 obţinut în ultima etapă la Siena, după un retur fantastic al Milanului. Lui Max i-a luat ceva vreme să pună lucrurile cap la cap. Echipa nu putea fi reconstruită peste noapte. Numai că a încercat toate variantele, etapă de etapă. Barzagli şi Chiellini au lipsit, pe rând, în startul sezonului, iar Juve a jucat ba cu 3, ba cu 4 pe linia de fund. Până când, având toţi fundaşii valizi, a decis că e mai bine şi mai sigur, în acelaşi timp, să joace cu 3 apărători centrali.

La mijloc, aceeaşi poveste. Khedira a venit accidentat, iar la primele meciuri semnele nu erau încurajatoare. Fără Pirlo şi Vidal, piemontezii sufereau teribil, mai ales că Pogba nu se regăsea, iar Marchisio a părut, de multe ori, stingher în poziţia pe care Pirlo jucase fantastic timp de 4 sezoane. Nici varianta cu Dybala in linia mediană nu a funcţionat, Sturaro rămâne un jucător de lot, fără a avea posibilitatea de a deveni un punct de referinţă la mijlocul terenului, în timp ce Hernanes e doar un mijlocaş bun, dar posesor al unui CV mult peste calităţile sale. Lucrurile s-au rezolvat în momentul în care Allegri a putut folosi meci de meci formula Khedira – Marchisio – Pogba, indiferent de numărul fundaşilor. O formulă care i-a adus calm şi echilibru în cel mai important compartiment.

Odată rezolvate apărarea şi linia mediană, Allegri s-a decis şi cu privire la ofensivă. Pare să fi bătut în cuie cuplul Dybala – Mandzukic, ceea ce îl aduce din nou pe Morata aproape de o revenire la Madrid. Aici, însă, e numai vina spaniolului. Cu o jumătate de sezon fantastică în spate, Morata a început titular şi avea, probabil, impresia că nu poate fi scos din echipă. Nici măcar de Paulo Dybala, pe care Juve va plăti, cu tot cu bonusuri, vreo 40 de milioane. Argentianul, fotbalist rasat, pândea momentul potrivit. Venit la Torino cu un deficit de masă musculară, Joya şi-a aşteptat cuminte rândul. Iar odată cu evoluţiile uluitoare ale argentinianului au apărut şi rezultatele pe care nu şi le imagina nimeni la finalul lunii octombrie. 11 victorii consecutive, la doar una distanţă de recordul din perioada lui Antonio Conte.

Paradoxal, poate, cea mai greu de obţinut a fost ultima, cu Roma, o echipă pe care toată lumea o vedea drept victimă sigură în Piemont. A fost meciul în care Juventus a avut cele mai puţine faze de poartă. Partida în care doar calitatea extraordinară a unor nume precum Pogba sau Dybala a făcut diferenţa. Spalletti a ştiut că nu o poate bloca pe Juventus decât punând în teren o formulă aproape în oglindă. 3-5-2 vs 3-4-2-1. Cu Nainggolan mai mult paznic la Marchisio, decât trequartista, cu flancurile ţinute excelent, până la un moment dat, de Florenzi si Digne. Inexistenţi în ofensivă, un singur şut pe poartă în 90 de minute, giallorossi au sperat să plece acasă cu un punct, dar au cedat în final, pe o greşeală colectivă. Parcă prea dur a fost Spalletti când i-a reproşat lui Florenzi faza golului. Mijlocaşul Romei a pierdut mingea la 70 de metri de propria poartă şi niciunul dintre coechipieri n-a reuşit să securizeze flancul drept. Disperat să-şi repare greşeala, Florenzi a fost aproape de a reveni, dar a fost închis perfect de Evra şi Pogba. Golul lui Dybala a venit cumva firesc. O noua atingere formidabilă a argentinianului care afişează o lejeritate incredibilă în execuţii şi nu încetează să ne uimească meci de meci. De aceea îl şi lasă Allegri să facă aproape ce vrea în teren. „Dybala e ca Messi”, declaraţia lui Zamparini nu mai pare năstruşnică.

După 11 poate urmează 12, însă indiferent de ceea ce se va întâmpla la Verona sau în celelalte meciuri, toată lumea se gândeşte la ceea ce va fi pe 13 februarie, când la Torino vine Napoli. Un meci ca în zilele de glorie ale lui Platini si Maradona. Doar că acum, în rolurile principale sunt Dybala şi Higuain.