DUPĂ 20 DE ANI. DE OLE GUNNAR-FIUL

Se vor găsi unii care să spună că aceste două zile de Champions League au afectat oarecum afișul partidelor următoare. Și nu mă refer aici la simpatizanții lui Real Madrid, ai PSG-ului ori ai Romei, ci la oamenii care se așteaptă să primească începând cu faza ”sferurilor” doar potențiale finale. Dueluri în care să se amestece istoria, renumele, valoarea loturilor, dueluri cu afiș atractiv, dueluri care să rupă audiențele. Nu e lipsit de temei regretul acestora, doar că eu cred că în aceste două zile spiritul Champions League e cel care a ieșit câștigător. Nu există reclamă mai bună pentru o competiție decât surprizele, finalurile care te lasă cu gura căscată, deznodământul atât de neașteptat încât deschide larg ușa comentariilor. În aceste două zile, Champions League a demonstrat că e competiția în care orice detaliu contează, că orice eroare se plătește, că e competiția celor bine pregătiți, dar, mai ales, că aspectul mental poate fi decisiv. Gestionarea emoțiilor în această fază eliminatorie poate compensa lipsa unor jucători sau diferențele de valoare. Cu sânge rece și minte limpede se poate câștiga în fața unui adversar de câteva ori mai valoros.

Acum aproape 20 de ani, pe ”Camp Nou” se vedea una dintre cele mai dramatice finale din istoria competiției. Manchester United câștiga trofeul în fața lui Bayern în ultimele zeci de secunde ale unei partide pe care bavarezii au controlat-o aproape în întregime. APROAPE în întregime, căci dacă ar fi controlat-o complet n-ar fi ajuns la lacrimile de după. Așa cum fotbalul are două faze, atac și apărare, tot așa o partidă durează atât cât dorește arbitrul, iar concentrarea trebuie să fie aceeași și-n minutele suplimentare. S-a vorbit acum 20 de ani de spiritul lui United, concept reluat și la Paris, înaintea confruntării de pe ”Parc des Princes”. La finalul căreia am înregistrat, cred, o surpriză mai mare decât cea înregistrată cu o zi mai devreme pe ”Bernabeu”. Ole Gunnar Solskjaer marca la Barcelona golul unui miracol, același norvegian a fost acum în fruntea ”diavolilor” la miracolul de la Paris. Sub privirile lui Sir Alex Ferguson, liantul dintre echipa de-atunci și cea de-acum, omul de legătură, cel care asigură, prin simpla lui prezență, că spiritul de care vorbeam mai sus nu a dispărut.

Evident, dacă e să analizăm ceea ce s-a întâmplat miercuri la Paris, o întrebare își face loc printre toate concluziile posibile. A pierdut Parisul calificarea înainte s-o fi câștigat United și care ar fi procentul hazardului în scenariul partidei? De acord, sunt două întrebări, dar cred se leagă strâns una de alta. Manchester United a călătorit în Franța cu sentimentul că treaba a fost făcută, că participarea în acest sezon de Champions League va avea un final onorabil la Paris. După toată agitația din toamnă, după tot ce s-a întâmplat cu Mourinho, după rezultatul din tur și după toate problemele de dinaintea returului, așteptările nu erau mari. Nici n-aveau cum să fie, trebuie să fim rezonabili și realiști, atunci când Solskjaer a fost nevoit să încropească o echipă de start, căci avea 9 accidentați, iar pe bancă a fost nevoit să așeze doi jucători de 19 ani, unul de 18 și doi de 17, dintre care unul a trebuit să obțină o învoire de 3 zile de la școală. Calmul lui Solskjaer a avut rolul lui, felul în care a gândit partida de asemenea, dar norocul și nepriceperea celor de la PSG au cântărit, cred eu, mai mult în balanța partidei. Asta ca să dau și eu un răspuns la întrebarea de mai sus.

Se poate merge pe ideea că acesta a fost planul lui Solskjaer. E o abordare totuși periculoasă, căci nu poți să plănuiești să dai gol în ultimele minute ale unei partide în deplasare, în fața unui adversar căruia nu i-ai pus mari probleme în tur, jucând cu efectivul aproape complet. Erau ultimele 10 minute, iar United nu ataca furibund, ceea ce pe mulți (inclusiv pe mine) i-a făcut să creadă că Solskjaer era mulțumit cu rezultatul, chiar dacă asta însemna părăsirea competiției. Era o victorie de mare moral însă în perspectiva ultimei turnante din Premier League, unde United trebuie să lupte din greu pentru locul 4, care s-o ducă și-n sezonul viitor de Champions League. Parisul s-a complăcut însă în această situație, fără să ia în calcul hazardul, care a apărut exact atunci când nimeni nu-l mai aștepta. Cu câteva zeci de secunde mai devreme, Mbappe rata o situație pe care în mod normal n-avea voie s-o irosească, iar Bernat trăgea ulterior în bară. A venit apoi acel șut, a intrat în scenă VAR-ul (decisiv atunci când e aplicat corect), iar istoria a scris-o Rashford, a cărui execuție de la 11 metri a fost impecabilă. Vă imaginați ce tensiune plutea în aer, amintiți-vă ce puls aveați, telespectator neutru fiind, privind la televizor penaltyul, astfel că trebuie lăudat calmul lui Rashford. Mulți au comparat execuția lui cu cea a lui Cristiano de anul trecut, coincidență tot în fața lui Buffon, la acel ”sfert” Real-Juve, dar au uitat că Rashford are 21 de ani, în vreme ce Cristiano, dincolo că e o mașină de dat goluri, avea atunci cu 11 ani mai mult.

Apropo de Buffon, iar de-aici mă îndrept un pic cu analiza spre Paris. Îmi pare tare rău de el, e o legendă a fotbalului, dar câteodată trebuie să știi când să pui punct. Eroarea sa de la golul de 1-2 a cântărit enorm în ceea ce s-a întâmplat ulterior pe teren. După gafa lui Kehrer și 0-1, Parisul a reacționat în stil de mare echipă, aplecând pur și simplu terenul spre poarta lui De Gea. La 1-2 panica i-a cuprins pe parizieni, pesemne că toate eșecurile din trecut le-au revenit în memorie. Se spune că atunci când neîncrederea își face loc în mintea ta e foarte greu s-o mai scoți de acolo, la o adică se transformă în panică, iar atacurile de panică sunt mai periculoase decât atacurile de cord uneori. PSG n-a avut un atac de panică, dar nici departe n-a fost. N-a avut însă nici momente de luciditate pe teren, pesemne că nici pe bancă. Au jucat la menținerea rezultatului, iar asta i-a costat.

E încă un sezon în care Parisul aspiră la Champions League și iese încă dinainte de ”sferturi”. Temele nu se fac deloc bine acolo, mie mi se pare clar. Cu bani poate oricine, cel puțin așa se spune. Dacă nici cu bani nu poți, atunci e cazul să lași pe alții să-i cheltuie mai judicios. Deși e o echipă-stat, cu resurse nelimitate, PSG n-a putut să-l convingă pe Ancelotti să rămână și să nu plece la Real Madrid, l-a dat afară pe Blanc pentru că șeicul cel mare a fost deranjat de ironiile șeicului cel mare de la City, după acel ”sfert” din 2016, apoi nu l-a putut convinge pe Simeone și l-a adus pe Unai Emery, pentru ca într-un final să-l pună pe Thomas Tuchel, tot pe o filieră incertă. Mai apoi Parisul și-a încordat mușchii cu Neymar și Mbappe, dar pe lângă ei regăsim un portar de 41 de ani, un Dani Alves pe care vârsta nu-l iartă, o fostă rezervă de la Bayern, un fundaș central și ”căpitan” din ce în ce mai fragil, plus un anume Choupo-Moting pe care nimeni n-a înțeles ce-l recomandă pentru a fi jucător la această echipă. Punem aici și gestiunea absolut păguboasă a cazului Rabiot, karma care-l persiflează de doi ani pe Neymar și neînțelegerile dintre antrenor și directorul sportiv și avem tabloul complet al unei grupări cu extrem de mulți bani, care vrea să facă istorie, dar se umple de ridicol.