Belgia, naționala fără trecut care și-a construit frumos viitorul

Ascensiunea şi statutul Belgiei la acest campionat european nu sunt deloc întâmplătoare. În toamna lui 2015, Belgia ajungea, pentru prima dată în istoria sa, pe primul loc în clasamentul FIFA. Asta după ce, în 2009, ajunsese pe un incredibil loc 66. Sigur, această ierarhie a forului internaţional este îndelung contestată din cauza criteriilor nu tocmai echitabile, dar nu umbreşte cu nimic meritul belgienilor. 

De la mijlocul anilor 80, Belgia s-a zbătut în mediocritate. După ce a jucat finala europeanului din 1980 şi finala mică a mondialului din 1986, a început să dispară, încet dar sigur, de pe harta fotbalului mare. Până în 2016, nu mai a trecut niciodată de optimi la Cupa Mondială iar la Euro nu a mai prins decât un singur turneu final din ultimele 7, atunci când a fost gazdă împreună cu Olanda, turneu pe care belgienii l-au considerat, pe bună dreptate, dezastruos: au ieşit din competiţie dintr-o grupă cu Turcia şi, ca şi acum, cu Italia şi Suedia. Atunci, în meciul decisiv cu Turcia, în faţa a 50.000 de oameni stupefiaţi, Belgia pierdea la Bruxelles cu actualul selecţioner, Marc Wilmots, în teren. A fost momentul de cotitură. O naţiune mică, dar ambiţioasă şi ingenioasă a găsit soluţia: o perioadă de sacrificiu, în care echipa naţională trebuia crescută de la zero. Federaţia a obţinut inclusiv finanţare de la guvern pentru un proiect care includea câteva centre de excelenţă unde să se antreneze şi să evolueze împreună cei mai talentaţi copii, urmăriţi şi recrutaţi cu atenţie. Regulile erau clare şi simple: nu se punea accent pe rezultate, ci pe dezvoltare individuală intensivă, la nivel naţional.

Belgiei nu-i mai păsa de performanţe, dar începea să-şi clădească un viitor strălucit. Atât de bine structurat, sigur şi transparent a fost proiectul, încât, în 2002, un cotidian sportiv belgian încerca să anticipeze cum va arăta echipa mare în 10-12 ani, cât era planul de reconstrucţie, iar precizia a fost fantastică. Practic, toţi jucătorii nominalizaţi atunci aveau să ajungă la naţională. Hazard şi Benteke aveau doar 11 ani, iar Lukaku şi De Bruyne, 9. Din primul 11 nu lipseau nici Kompany, Vertonghen sau Meertens, care, la 16 ani, erau deja "veterani". Belgienii au ştiut, cu toţii, de la bun început, unde trebuie să ajungă, cu cine şi ce paşi trebuie făcuţi.

Între timp, naţionala mare continua să dezamăgească: în 2004, 2008 şi 2012 a pierdut calificarea la Euro, precum şi la cupele mondiale din 2006 şi 2010. Fiecare campanie de calificare a fost parcă mai traumatizantă decât precedenta. Belgia era depăşită, pe rând de adversari relativ modeşti în preliminarii, iar cel mai ''jos" punct a fost atins în preliminariile Cupei Mondiale din 2006, când Belgia s-a clasat pe un ruşinos loc patru, sub Bosnia sau Turcia, apoi, doi ani mai târziu, chiar la 6 puncte sub Finlanda.

Practic, nu era loc de mai rău de atât. Dar Belgia nu mai avea să sufere mult. În 2014, cu generaţia crescută cu mare grijă timp de un deceniu, a terminat pe primul loc, neînvinsă, într-o grupă mai grea decât precedentele, apoi, la turneul final din Brazilia, după ce şi-a câştigat grupa cu maximum de puncte, a eliminat Statele Unite în optimi. Sfertul cu Argentina, pierdut la limită, a reprezentat cea mai bună perfomanţă din ultimii 28 de ani. Belgia a plecat de la acel mondial cu fruntea sus şi cu o promisiune care pare uşor de ţinut. Să ridice ştacheta şi mai mult la acest Euro. Socotită printre primele 5 favorite ale turneului, după ce a fost una dintre echipele impresionante în calificări, această generaţie îşi va da testul de maturitate în Franţa.

Pentru Belgia, a venit momentul recompensei. Nu vom vedea doar o echipă naţională cu multă calitate, ci roadele unui proiect naţional, complex, care a ţinut 12 ani. Unii campioni se găsesc, alţii se fabrică. Iar belgienii le-au făcut excelent pe ambele. Belgia e o forţă în devenire, iar transformarea a fost spectaculoasă.