Ce visează Stevie G

Îmi place să mă gândesc că Stevie G era în acea după-amiază în spatele porţii lui David Seaman, când John Barnes a marcat din penalty. Barnes purta numărul 10, era stângaci, îndesat, cu ceafa ca un taur şi-un zâmbet de copil abia fugit de pe plantaţiile de trestie de zahăr ale Jamaicăi. Avea alura unui centru într-o echipă de rugby, nu a unei extreme cu o tehnică ce-i justifica numărul de pe tricou.

Era sâmbătă, în aprilie, şi Liverpool juca împotriva lui QPR, pe Anfield. Şi parcă-l văd pe Stevie punându-şi mâinile-n cap la golul lui Roy Wegerle, când abia trecuse un sfert de oră de la start. Wegerle era o calamitate fotbalistică: născut în Africa de Sud şi deprins cu mingea în America, înscrisese golul anului în Anglia împotriva lui Leeds, după ce driblase şase adversari. Purta şi el numărul 10 şi jurai că mai mare nepotrivire între aspectul lui de camionagiu şi magia numărului de pe tricou nu există.

Stevie G avea 9 ani şi se caftea la şcoală cu oricine zicea ceva nasol de Liverpool. Pe puştii care ţineau cu Everton îi pocnea din principiu. Îşi afişa ostentativ apartenenţa la rivala locală a acestora şi nu-l putea uita pe Jon-Paul, vărul mai mare cu doi ani care murise pe Hillsborough, în primăvara precedentă, la un meci al lui Liverpool, la Sheffield.

Nici nu pricepuse bine că ai lui sunt conduşi chiar pe Anfield, cu 1-0, când Colin Clarke a şutat în transversala porţii apărate de Bruce Grobbelaar. I-a stat inimia! Şi nici n-a văzut că departe, la cealaltă poartă, Ian Rush egalase chiar înainte de pauză. Doar a auzit urletul mulţimii.

Restul a fost vis: cum a intrat Steve Nicol în careu, pe stânga, David Bardsley a venit dinspre centru în alunecare şi a ratat tacklingul, iar arbitrul Robbie Hart a dictat penalty. Barnes a luat mingea şi foarte posibil că în timp ce se pregătea să şuteze şi-a amintit prima lui zi la Liverpool, când femeia care împărţea ceaiuri l-a ocolit, fără să-i lase o ceaşcă, iar el a întrebat cu o naivitate simulată: “de ce, pentru că sunt negru?”.

A dat gol simplu, în stânga lui Seaman, care a plecat în dreapta. Au urmat 30 de minute în care tot ce mai conta era meciul de pe Birmingham, unde Aston Villa juca împotriva lui Norwitch. Sute de aparate de radio portabile captau comentariile de pe Villa Park, unde oaspeţii au condos cu 3-0, dar Villa a revenit şi a egalat. S-a terminat 3-3, egalul care a făcut-o pe Liverpool campioană, cu două meciuri înainte de finalul sezonului.

Au trecut 24 de ani şi de atunci încoace echipa lui n-a fost niciodată mai aproape de acele emoţii, cum e azi. Stevie G poartă banderola şi nu-i mai cafteşte pe suporterii lui Everton. A ridicat deasupra capului multe trofee pentru Liverpool, doar pe acesta încă nu. Iar acum, e atât de aproape.

Au trecut 24 de ani. Sir Alex Ferguson era de 4 ani la United şi nu cucerise niciun trofeu, abia în acel an reuşind să ia Cupa Angliei, ceea ce se spune că i-a salvat postul. Nu fusese lansat Windows 3.0, care avea să apară în mai, iar Madonna domina topurile cu Vogue. Luni, la două zile după meci, mulţi şi-l aduc aminte pe Stevie G pe holurile şcolii îmbrăcat într-un tricou de-al lui Liverpool şi zâmbind tuturor.