China cea de taină

Despre China ştii ce se vede şi ce nu se vede e ceea ce contează. Deci, nu ai habar de nimic! Ascunzând, şi făcând până şi asta cu discreţie, adevărurile esenţiale, China se dezvăluie când şi când sub forma unor impresii, de cele mai multe ori greşite, pe care le lasă privitorului despre ea.

Na Li e o astfel de impresie. Ştii că e învingătoare la Roland Garros, în 2011, că e prima asiatică ce reuşeşte să câştige un turneu de Grand Slam şi de asemenea mai ştii că are două finale consecutive într-un astfel de concurs, după cea de la Australian Open, din ianuarie acelaşi an.

Are 31 de ani, e măritată cu propriul antrenor, la care nu s-a sfiit să ţipe în public, are un tatuaj dedicat lui, deasupra unui sân, s-a certat cu spectatorii la Jocurile Olimpice de la Beijing, pentru că o încurajau prea zgomotos şi a părăsit Programul Naţional chinez pentru sport, ca să nu mai dea statului 65% din premiile câştigate.

Când avea 9 ani, Na Li încerca să devină campioană de badminton, dar i s-a spus că e prea grasă pentru acest sport. Ce ţară, să-i spui un astfel de lucru unei fetiţe de doar 9 ani! S-a dus la tenis pentru că tatăl a vurt totuşi ca micuţa lui să facă sport.

Mai afli despre această chinezoaică atât de obişnuită fel de fel de întâmplări, date statistice şi anecdote, dar nu şti de fapt ce e dincolo de toate aceste lucruri, atât de puternic, încât să o trimită direct pe planeta marilor jucătoare de tenis din istorie.

Ştii despre perseverenţa chinezilor, despre ambiţia lor de a duce la bun sfârşit o treabă începută, despre toate aceste locuri comune vorbeşti când vine vorba despre Na Li, ca despre orice alt conaţional al acesteia. Şi ştii că după ce ai terminat de înşiruit orice îţi trece prin cap, rămâne undeva bine ascuns adevărul despre victoriile chinezoaicei, de la cea de la Roland Garros la cea de marţi noaptea, contra Agnieszkai Radwanska, de la Melbourne.

Am trăit aceeaşi senzaţie de necunoscut pe care am avut-o şi în mai 2011, privind cum Na Li se califică în semifinale la Australian Open, fără să lase vreo urmă după două seturi cu Radwanska. Un ceva inexplicabil plutea deasupra terenului la fiecare lovitură apăsată a chinezoaicei, de parcă nu se întîmpla nimic, când de fapt totul se petrecea sub ochii mei, în taină.

Poate că tocmai datorită acestei discreţii îmi place Na Li, aproape anti-vedeta perfectă într-un sport în care imaginea cântăreşte uneori mai mult decât jocul în sine. Şi îmi mai place pentru că păstrează natural tainele acestea care o duc în faţă, secretele prin care victoriile îi sunt egale cu înfrângerile şi ea merge mai departe, fără să ne dezvăluie adevărurile esenţiale, din pudoare, şi nu din aroganţă.

Francesca Schiavone (învinsa de acum doi ani din finala de la Paris) e probabil unicul om de pe Planetă care bănuieşte ceva, dar, asta e firesc, câtă vreme la Paris, Na Li a invitat-o, învingând-o, pe italiancă, într-un ungher din China cea de taină.

E normal ca cea mai mare victorie a ei să dezvăluie învinsei cel mai mult despre adevărurile esenţiale, ca un gest de curtoazie şi totodată un exerciţiu compensatoriu tipic unei culturi care a făcut din discreţie manifestarea perfectă a echilibrului. Şi chiar dacă ştiu că e o aparenţă, suspectând-o pe Na Li de mult mai mult zbucium decât se vede pe teren, rămân admiratorul ei tocmai pentru lucrurile pe care le ascunde şi care de fapt contează cel mai mult.

Zâmbetele ei egale când pierde sau când câştigă mă lasă să mai cred că şi tenisul rămâne, indiferent de premii, emoţii, nervi şi contracte de publicitate, doar un joc.