Istoria scrisă pe 6 aprilie

Se spune despre japonezi şi că trăiesc mult. S-au făcut studii, s-au filmat documentare. Unii cred că viaţa lungă e de la cumpătare. Poţi însă să ştii cum înţeleg japonezii cumpătarea, de vreme ce una dintre ei pare azi oricum, numai cumpătată nu? Povestea ei începe într-o zi de 6 aprilie. Istoria ţine minte întâmplările din aceea zi, de-a lungul vremurilor, într-o înşiruire în care, deja, îşi poate face şi ea loc.

Trecuseră 539 de ani de când Mahomed al II-lea comanda începutul asediului la Constantinopole. Capitala Imperiului Bizantin avea să cadă sub otomani pe 29 mai, după 53 de zile de chin, foamete şi boală. Şi aşa se năştea cel mai mare imperiu medieval.

200 de ani mai târziu, în aceeaşi zi, un olandez pus pe căpătuială, aventurier curajos şi chirurg de ocazie, Jan van Riebeek, ridica primul cort în tabăra instalată la Capul Bunei Speranţe şi astfel, fără să ştie, întemeia Cape Town, unde, peste doar câteva zeci de ani, fiul său cel mare era uns guvernatorul general al Indiilor Olandeze.

În ziua aceea se împlineau 178 de ani de la restaurarea casei Bourbon şi abdicarea lui Napoleon. Începea exilul acestuia pe insula Elba, unde-l lăsaseră să fie împărat peste vreo 12 000 de suflete, câte trăiau pe petecul de pământ din largul coastei toscane.

La 1500 de ani după ce fuseseră interzise de împăratul roman Teodosius I, Jocurile Olimpice reveneau la Atena şi pe 6 aprilie 1896 avea loc deschiderea oficială a întrecerilor. Era în Lunea Paştelui, Grecia îşi sărbătorea Independenţa, în tribune erau 80 000 de oameni şi baronul Pierre de Coubertain, omul cu ideea, zâmbea fericit, fără să-i treacă prin cap că tocmai reinventase cea mai mare mişcare sportivă a umanităţii.

Era pe 6 aprilie 1992. Ea avea 21 de ani, 6 luni şi 9 zile şi-n cap o mie de gânduri. Mai jucase o finală, în vara din anul precedent, tocmai lângă Los Angeles, la Manhattan Beach. În semifinale o învinsese pe Gabriela Sabatini, dar în finală o bătuse atunci Monica Seles, care era numărul unu în lume şi bătea cam pe oricine vroia.

Dar acum era altceva. Sabine Appelmans juca bine, e adevărat, dar nu se număra printre jucătoarele pe care să nu le poată învinge. Mai era apoi şi publicul, juca acasă, trebuia să folosească emoţiile în favoarea ei, să găsească o putere în plus şi să scape de tremurul fin al rachetei şi de ameţeala pe care a simţit-o la încălzire.

În setul doi a tras o sperietură zdravănă: belgianca l-a câştigat cu 6-3 şi ea a simţit că-i cam fuge pământul de sub picioare, deşi era obişnuită şi cu asta, de la cutremurele care zguduie des Japonia. Atunci s-a temut că n-o să poată termina meciul, sau că o să-l termine prost. Tot atunci a simţit că e prea mare şansa şi prea aproape de ea o victorie pe care o visase din prima zi când lovise în mingea mică, galbenă, cu 14 ani în urmă.

Când totul s-a terminat, după urale, aplauze, îmbrăţişări, trofeu, după lacrimi şi un discurs scurt, printre suspine, s-a dus în vestiar şi s-a gândit prima oară că totul e prea greu. Nu doar meciurile, sau antrenamentele, ci şi exploziile de emoţii care le însoţesc, s-ar putea să o dea gata într-o zi.

A fost la fel după fiecare meci în care simţea că i se scursese şi viaţa din ea, până când a decis să renunţe. Abia împlinise 26 de ani, a învins-o Martina Hinggis la New York, 6-1, 6-2, şi a simţit că-i ajunge. Şi a dispărut.

Era 6 aprilie când a reapărut. Nici măcar n-a ştiut că e aceeaşi dată. Se împlineau fix 16 ani de când cucerise primul titlu, avea 37 de ani şi a anunţat că revine pe teren.

Uite că azi nu se mai opreşte. Pe 31 decembrie a jucat în China, în primul tur la Shenzhen, după ce câştigase calificările. Lumea se uită la ea şi se freacă la ochi. Are 42 de ani şi spune aceeaşi poveste: „După fiecare meci dificil îmi zic că gata, ajunge! Dar a doua zi mă trezesc şi primul gând e să ajung mai repede pe teren, să mă antrenez.”

De fapt, Kimmiko Date Krumm abia aşteaptă noul turneu!