Jucătorul

Heleno a inventat golul cu pieptul, a inspirat poeţii şi a fost prieten cu Gabriel Garcia Marquez. Pe statuia care-l reprezintă în faţa stadionului din Barranquilla scrie doar atât: "Jucătorul"!

Eduardo Galeano, care e din Uruguay şi povesteşte fotbalul ca nimeni altul, a scris esenţial despre Heleno. Textul lui spune aproape totul, fără să răspundă însă la întrebările care şi azi stau zid în jurul vieţii primului mare star fotbalistic al Braziliei.

“Era în 1947. Heleno era cu spatele la poartă. Mingea a venit pe sus. A oprit-o cu pieptul şi s-a întors fără să o lase să cadă. Cu corpul arcuit, cu mingea încă odihnindu-i-se pe piept, a cercetat scena. Între el şi poartă stătea o întreagă mulţime. În careul lui Flamengo erau mai mulţi oameni decât în întreaga Brazilie. Dacă mingea atingea pământul, era pierdut. Aşa că Heleno a început să meargă şi calm a traversat liniile inamice, cu tot corpul arcuit pe spate şi mingea pe piept. Nimeni nu putea să se atingă de el fără să comită fault, iar el era în suprafaţa de pedeapsă. Când Heleno a ajuns în gura porţii, s-a îndreptat de spate, mingea i-a căzut la picioare şi am marcat.
Heleno de Freitas a fost clar un ţigan. Avea faţa lui Rudolf Valentino şi temperamentul unui câine turbat. Pe teren, era efervescent.
Într-o noapte, la cazino, şi-a pierdut toţi banii. În altă noapte, cine ştie unde, şi-a pierdut dorinţa de a trăi. Şi în ultima lui noapte, în delir la ospiciu, a murit.” (Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini şi umbre)

Heleno de Freitas a murit sifilitc, la 39 de ani, într-un spital de boli mintale dintr-un oraş minier de munte, la 150 de kilometric de Rio, unde strălucise. Trăise drama mondială a Braziliei din 1950 în tribună, iar în 1959, când s-a stins, nu ştia cine e Pele şi că titlul mondial din '58 fusese cucerit de ai lui.

Heleno nu putea trece neobservat nici pe stradă, nici prin careurile adverse. Umbla cu capul sus şi avea o privire de vagabond educat, ceea ce şi era. Avocat cu licenţă, dandy cu vocaţie şi fotbalist de dragul reflectoarelor, ar fi putut să strălucească şi pe scenă, şi în tribunal, şi oriunde ar fi ales să-şi rateze viaţa. Slobod la gură şi capricios, îşi făcea duşmani cu aceeaşi uşurinţă cu care l-au îndrăgit tribunele şi l-au plătit ca pe un star de cinema cluburile şi sponsorii.

A câştigat un singur titlu de campion, cu Vasco da Gama, unde a jucat doar un an, după nouă sezoane la rivala Botafogo. La un antrenament cu echipa a părăsit terenul furios şi urlând către coechipieri: “Ăştia doi (şi i-a arătat pe Maneca şi Ipojucan) nu îmi pasează pentru că nu vor. Ceilalţi doi (şi i-a arătat pe Nestor şi Mario) nu îmi pasează pentru că nu ştiu. Nu am ce să fac aici cu voi.” La vestiare, l-a ameninţat mai târziu pe antrenorul Flavio Costa, cu un pistol descărcat.

Şi l-au trimis la Atletico de Barranquilla, tocmai în Columbia, unde a marcat câteva goluri, a răscolit ceva mai multe inimi de tinere pioase şi şi-a mai făcut o duzină de inamici.

S-a întors în Brazilia, iar la un meci pentru America, împotriva celor de la Sao Cristovao, a călcat prima şi ultima oară pe gazonul de pe Maracana. În minutul 35 l-a pocnit pe un fundaş advers şi a fost eliminat.

Apoi a dat probe la Flamengo, unde a fost refuzat. La 33 de ani familia l-a internat într-un ospiciu, suferea de sifilis şi când a murit uitase tot ce trăise, chiar şi cine era. Lumea începuse şi ea să-l uite.