Bucurie selectivă

Imaginile venite din Feroe sunt privite şi percepute diferit. Cei mai mulţi zâmbesc superior. E la modă să spui că „Am ajuns să ne bucurăm după ce am bătut Feroe”. Voi dezvolta...

Pe mine unul bucuria tricolorilor mă bucură. Mi-am reprimat gândul că e exagerat ca Raţ să părăsească terenul pe umerii celorlalţi. Ultima oară când văzusem o imagine cu un căpitan purtat pe braţe era după victoria istorică împotriva Ungariei. Atunci când cu revenirea Regelui. S-au schimbat multe între timp şi eu unul mi-am propus să nu mai compar epoci.

Raţ, singurul dintre ei care a mai jucat la un turneu final, merită finalul ăsta de carieră. Pentru tenacitatea lui, pentru seriozotate, pentru că nu a păcălit fotbalul, pentru că nu a încercat niciodată să pară ceea ce nu e. Aud în stânga şi în dreapta jurnalişti ori fotbalişti care se întreabă retoric şi oarecum insinuant „cum de tocmai el?!”...Pentru că!!! E un exemplu de urmat. E liderul unei generaţii care fără să strălucească având "Briliante" ori "Diamante" în lot a reuşit să ducă la bun sfârşit o campanie. România de acum arată a echipă. Din punct de vedere al unităţii de grup, al vestiarului. E întrucâtva victoria seriozităţii şi a respectului faţă de grup şi faţă de ceea ce fiecare dintre ei face.

Restart şi update...Poate să facă Tata Puiu asta?!

Aş separa, după cum spuneam, ce a fost şi ce va urma. Ce ar trebui să se întâmple. Totuşi îmi vine să spun ceva şi voi spune, chiar dacă doar ce am afirmat că nu compar perioade. Până la urmă e o raportare la trecut în cheia abordării, a atitudinii, a aşteptărilor create. Îmi amintesc de turneul final din 1996 şi de gândurile că am putea chiar câştiga turneul. Din postura de sfertfinalistă a Mondialului american vorbeam de, cel puţin, semifinale. Şi, nu am făcut nimic. La 20 de ani distanţă avem aer de victimă sigură. Nu anticipiez, doar spun că ne-a priit mereu postura asta umilă, de „loseri” pe hârtie, dar care în realitate găsesc resurse să se autodepăşească. Ceea ce am numi generic teoria lui „facem o figură frumoasă”. Vom vedea.

Cred cu tărie că e nevoie de un mare restart, de un update considerabil. Din punct de vedere a stilului, a viziunii. Un „football plan”. Ce suntem, unde suntem şi unde vrem să ajungem. Şi mai ales cum! Nu ştiu dacă Anghel Iordănescu, de fapt, ca să nu mă ascund după cireş, nu cred că Anghel Iordănescu poate face asta. Eu prind fluturi încă! Mircea Lucescu...Gică Hagi...În fine. Burleanu l-a confirmat cumva pe selecţioner. La modul general, uşor ambiguu şi la două capete, aşa cum îi este discursul.

Ce să mai zică olandezii?!

Spuneam mai devreme că voi dezvolta. Că voi încerca să plasez în context această calificare. Comparându-ne cu noi înşine ajunge să spun că am reuşit după alte două campanii ratate, ce au urmat prezenţei la Euro 2008. Ciclicitatea pentru turnee pe continentul nostru începe să fie de opt ani. Ani bibisecţi, cum ar veni. Am ieşit dintr-o grupă uşoară, de acord şi am mărit suspansul nepermis de mult, dar noi am învins Grecia la câteva luni după ce a fost la un pas de un sfert de finală în Brazilia şi nu când devenise ciuca bătăilor. Am terminat totuşi neînvinşi şi nu am primit decât două goluri (niciunul în deplasare). Cu mici excepţii am jucat economicos şi la rezultat, dar ne-am atins scopul fie că l-am avut ca selecţioner pe Piţurcă sau Iordănescu.

Contestatarii exuberanţei venite după o astfel de calificare mai spun că la actualul format al Euro (în premieră cu 24 de echipe) numai cine nu a vrut nu s-a calificat. E drept că merg în premieră la o astfel de întrecere Albania ori Irlanda de Nord, dar ce să mai spună olandezii?! La ora la care scriu nu depind de ei şi sunt mai aproape să rateze decât să prindă locul de baraj. Şi asta în condiţiile în care din 1988 încoace sunt regulat la turnee finale. Grecia e o altă câştigătoare rămasă pe din afară. Danemarca merge la baraj...Suedia ori Rusia la fel, Ucraina probabil, Bosnia şi Turcia au emoţii şi în noiembrie. Plus că nu trebuie uitat că în aceste preliminarii am asistat la un dublu 1-0 agonizant al Italiei cu Malta...că Slovacia a bătut Spania, că Germania a pierdut cu Irlanda şi că a fost chinuită grav duminică seara de Georgia, că nu mai departe de grupa noastră Feroe a făcut ce a vrut cu Grecia.

OK, nu era de ieşit la Universitate, dar nici să dăm ochii peste cap când ai noştri fac hora bucuriei, pe care cei mai mulţi dintre ei au văzut-o la televizor mici fiind, şi nici să nu-i certăm pentru că se alintă ascultând „Nu da Doamne nimănui viaţa fotbalistului”, interpretată de unul dintre maseurii naţionalei...

După calificarea muncită şi nicidecum glorioasă văd un „ei” exuberanţi şi un "restul" rezervaţi. Până în Franţa vom avea timp să fim noi. În fond şi la urma urmelor e uşor de zis/scris: „Je suis douze!”. Adică traducerea în franceză a ceea ce ne îndemna Chiri să întrebăm la finalul meciului cu Finlanda (Nu m-am putut abţine...).