Burleanu vs Piţurcă. Cine are cărţi mai bune?

Răzvan Burleanu se autodeclară, de fapt, hai să fiu sincer, chiar este, un tip cu abilităţi de comunicare peste medie. Are un discurs coerent, o logică a ideilor şi deţine proprietatea termenilor. E clar că ne obligă să îl punem la un alt nivel când vorbim generic despre dialogul cu  oamenii de fotbal, aşa cum este evident că are un avantaj faţă de interlocutorii din această lume. Şi gata cu potenţarea părţilor bune.

Tocmai că este aşa cum l-am descris mai devreme, preşedintele FRF ar fi putut lămuri neînţelegerea pe care opinia publică o credea lămurită cu Victor Piţurcă în spatele uşilor închise. Continuarea în media a discuţiei cu selecţionerul mi se pare premeditată. Nu sunt ipocrit. Pe termen scurt e un subiect bun de abordat în orice emisiune, pe termen mediu şi lung cred că atitudinea preşedintelui, ca şi a selecţionerului, poate afecta şi periclita interesul naţionalei.

E o confruntare surdă între instinctul nativ de jucător al antrenorului şi diplomaţia studiată a preşedintelui. Numai că mi se pare că s-a ieşit din sfera delimitării teritoriilor, pe care până la un punct am fi putut-o înţelege. Mie unuia îmi devine din ce în ce mai clar că o coabitare între cei doi e utopică.

Sunt prea multe diferenţe şi deja sunt perceptibile cu ochiul liber. De stil, de discurs, cum spuneam, de formaţie (nu în sensul de echipă, din păcate...). Dacă aş fi pus, nici măcar nu aş ştii ce să aleg, sau măcar să zic ce ori care îmi place mai mult.  Nu o să alunec pe panta paralelei fotbal-politică pentru a sublinia că puiul de conflict de la Casa Fotbalului îmi aduce cu debutul scandalului dintre Palate, în care suntem cu toţii la mijloc.

Ce vreau să spun e că negocierea asta de la distanţă a sutelor de mii pentru care să plece Piţurcă e o miză meschină în contextul interesului echipei naţionale. Nu numai că această „alba-neagra” e sub nivelul unui preşedinte supra calificat pentru genul de comunicare specifică fotbalului nostru, dar ar trebuie să ştie că şi-a găsit un adversar redutabil, care nu acceptă să piardă. Mulţi îl văd pe Piţurcă încăpăţânat şi atât. În realitate e un tip complex şi care nu va accepta niciodată să piardă, atâta timp cât, pe scara lui de valori, cineva, oricine, îi face o nedreptate.

Vorbind pe româneşte, eu unul sunt aproape sigur că Burleanu vrea să scape de Piţurcă, dar să bage în conturile FRF echivalentul salariului pentru viitorul selecţioner. La rândul său, Piţurcă, pe care îl putem acuza de multe dar numai că e naiv nu, vede în ce i se întâmplă „o mână”, pe care o joacă aşa cum ştie mai bine. Nu clipeşte, nu i se clinteşte niciun muşchi. Aşteaptă! Unul a citit cărţi, teoretic bune, celălalt e convins că el este cel care are întotdeauna cele mai bune cărţi!

Şi a propos de citit cu sau fără ghilimele. Ce mă amuză cel mai tare este că oameni gen Piţi, cu aura lor opacă şi necomunicativă, îşi închipuie că se folosesc de media. O ignoră până la dezgust şi o consideră doar un instrument pentru a-şi transmite mesajele.

Dar pentru a nu încheia în coadă de peşte, aş pronostica o „victorie” a lui Burleanu, tocmai pentru că a învăţat mai mult şi mai multe şi despre media. Nu sunt ferm convins că va fi un  succes benefic pentru microbistul român (cu toate că foarte mulţi spun că mai rău decât cu Piţurcă nu poate fi), dar mai ales mi-e teamă de timpul care se va pierde.