Culmea predictibilităţii

Resursele fotbalului românesc sunt inepuizabile. Ale celor ce-l conduc, de fapt. Nu e vorba de izvorul nesecat de talente, de calităţile native şi alte bla bla-uri. Mă refer la doza de ridicol, de inedit nedorit, de hazard. La tragi-comicul ăsta involuntar de situaţie în care ei sunt protagonişti fără voie şi noi spectatori neputincioşi. Am crezut că le-am văzut pe toate. Echipe expulzate din Liga I, după ce ediţia de campionat deja începuse şi se disputaseră partide, plus un baraj inventat şters, practic, din anale, ţintar al competiţiei stabilit cu variante (x slash y versus z), formaţii de prima ligă împrumutând şorturi de la adversare, magazioneri scriind numerele pe tricouri cu pixul, jucătorii refuzând să mai intre pe teren de teamă să nu îşi rupă gâtul, campioane stabilite la săptămâni bune după ce s-a încheiat întrecerea. O enumerare pe repede înainte, din zilele noastre, ca să zic aşa. 

Nu mă mai întorc în timp ca să pomenesc şi despre fotbalistul care a evoluat în aceeaşi etapă pentru două echipe diferite sau mai ştiu eu ce alte bazaconii cu fuziuni şi cu echipe retrogradate ani la rând, dar pentru care se găsea invariabil o modalitate de a fi promovate din ... pix. Ori celebrul creion chimic, cu care odinioară se stabilea clasamentul cu mult înainte să înceapă campionatul.

Acum vorbim de echipa naţională. În epoca modernă. Mi-a atras atenţia ştirea mare de pe site-ul FRF cu biletele pentru meciul cu Kazahstan puse în vânzare. Care va să zică, un teatru, cel din Ploieşti să spunem că tot e oraşul omului care a imaginat cele mai absurde situaţii pentru societatea noastră şi întâmplător gazda jocului cu adversarul mai sus anunţat. Aşadar, cu trei săptămâni înainte suntem invitaţi la o reprezentaţie. „D-ale Carnavalului”, O (altă) noapte furtunoasă, O calificare pierdută, ce vreţi dumneavoastră. Dar oamenii care ar vrea să vină la meci habar nu ştiu cine va fi regizorul, cum va aborda „piesa”, nu au habar măcar nici care vor fi actorii. Ni se spune veniţi acolo, la data cutare şi locul ştiut, dar din motive independente de noi nu ştim cine, nu ştim cu cine, în general nu ştim de ce şi mai ales nu ştim de noi.

Serios, am senzaţia că ne-am obişnuit atât de mult cu absurdul că nu îl mai conştientizăm. Vorbim de înlocuire de selecţioner, dar nu ştim dacă şi cum să îl dăm afară. Spunem că e nevoie de unul nou şi că omul ăsta care va veni are nevoie de aceste două meciuri oficiale plus ce amicale s-or mai stabili să îşi facă o idee, astfel încât să abordeze preliminariile viitoare cu o strategie clară. Dar fizic nu mai e timp, pentru că vineri trebuie trimise telegramele de convocare pentru stranieri. Cine va face lucrul ăsta?! Trimitem aşa „random” la toţi care joacă pe afară, urmând să îşi aleagă de acolo nea cutare ori vreun Mister care va să vie ce îi trebuie?! Ciolacu, din Singapore, ar putea să spere şi el?! A dat trei goluri la debut, mai acum ceva timp... 

Colac peste pupăză, ne mai ia la mişto, cu aerul lui de savant neînţeles, de om care dă senzaţia uneori că nu ştie ce caută în viaţa sa, apăi în viaţa naţionalei noastre, şi Herr Daum. Adevărul e că suntem de râs. Dar de plătit, plătesc cei din tribune. Cei care ar trebui să mai fie în tribune. Ce guvernanţă sportivă, ce oameni înapoi în stadion, ce credibilitate, ce competenţe. Asta e culmea predictibilităţii. Să organizezi un meci peste nicio lună, dar să nu ştii ce antrenor vei avea pe bancă.
Hai România!